S-a coagulat aici, în ultimii ani ai tranziţiei interminabile, o grupare zgomotoasă a luptătorilor cu lamentarea. „Nu vă mai plîngeţi atîta de milă! Lăsaţi văicăreala! Suflecaţi-vă mai bine mînecile şi încercaţi să faceţi ceva, să schimbaţi lucururile în bine! Lacrimile sînt contraproductive şi nu ne ajută cu nimic!” Acesta e mesajul luptătorilor cu lamentarea printre care se numără ziarişti, onegişti şi chiar politicieni.
Şi mulţi dintre cei care vizitează ţările străine se transformă rapid în contestatari înfocaţi ai tînguirii. „Cît o să mai plîngeţi, leneşilor? La muncă! Din cauza voastră ţara e în paragină!” îşi apostrofează ei concetăţenii. Iar vocile luptătorilor cu lamentarea au devenit de la o vreme într-atît de stridente şi tăioase, încît am simţit brusc nevoia să le mai temperez niţel elanul.
Sînt, după părerea mea, mai multe aspecte pe care aceşti oameni încrezători şi puternici le cam neglijează. În primul rînd, nu mai stă chiar toată lumea, de la mic la mare, şi varsă lacrimi măşcate în ţara asta. Au încercat vreodată luptătorii cu lamentarea să facă un sondaj şi să vadă cîţi oameni anume îşi plîng zilnic de milă? Dacă l-ar realiza, ar constata că numărul plîngăcioşilor aici nu e deloc imens, cum li se pare. Şi asta în ciuda mocirlei social-economice care pare să nu mai aibă un sfîrşit. Oamenii pur şi simplu au atîtea griji pe cap, încît nici timp nu mai au pentru văicăreală. La rigoare, s-ar putea constata că numărul indiferenţilor şi sastisiţilor e mai covîrşitor. Or, indiferenţa şi sastisirea mi se par mai periculoase pentru Moldova decît văicăreala.
A doua greşeală pe care o fac luptătorii cu lamentarea e confuzia dintre tînguire şi nemulţumire, dintre tînguire şi critica vehementă. Or, rezultatele insipide ale ţării din ultimii 20 de ani ar putea provoca, pe bună dreptate, chiar şi o depresie profundă.
Apoi, faptul că îţi plîngi de milă, că realizezi cu acuitate haosul şi decăderea morală de aici, nu anulează în mod axiomatic efortul constant, dorinţa de a făuri ceva. Cunosc suficienţi compatrioţi care, în ciuda lamentării din inerţie, muncesc cu osîrdie. Şi chiar au rezultate mai notabile decît cei cu zîmbetul pe buze.
Am impresia că luptătorilor cu lamentarea le scapă un detaliu esenţial. Trăim întrun spaţiu în care efortul constant de-o viaţă naşte de multe ori un şoarece. Există aici lucruri mult mai grave decît văicăreala, lucururi care reduc la zero orice muncă sisifică.
