Linkuri accesibilitate

Cheia dezorientării şi uşa spre melancolie e tocmai neştiinţa.


Fotografiile vechi sînt o meditaţie de nerefuzat. Cine se pomeneşte, din întîmplare, cu o fotografie veche în faţă e, fie că o ştie fie că nu, obligat la gînduri. O fotografie veche dar cît de veche? Nu neapărat foarte veche. O imagine din copilărie, alături de părinţi mult întineriţi, sau din prima adolescenţă, alături de prieteni utiaţi tulbură şi pune capăt, pentru o clipă, certitudinii că privitorul e etern.

O fotografie mult mai veche, pe carton gros şi în tonuri fumegoase, dezorientează. Cine sînt domnul cu pălărie şi doamna cu rochie lungă? Au murit, cu siguranţă, demult. Dar au murit de moarte bună? Sau în războaie? Sau boli grele? Sau cu totul uitaţi de copii? Şi copilul de lîngă ei a fost ca ei? Sau i-a părăsit plictisit de atîta bodogăneală şi prins cu propria familie?

Cheia dezorientării şi uşa spre melancolie e, în aceste cazuri, tocmai neştiinţa. Privitorul nu ştie şi nu mai are cum să afle. Trecutul vine spre el neexplicat şi îl înghite. Într-un fel nelămurit, privitorul înţelege că va fi, cîndva, nu chiar peste mult timp, la fel. Cineva, un necunoscut, fără pălărie dar însoţit de o femeie, şi ea necunoscută, într-o fotografie la care altcineva priveşte fără să primească lămuriri.
XS
SM
MD
LG