Linkuri accesibilitate

Printre liniile de fractură culturală ce divizează continentul se numără și atitudinea reverențioasă față de automobil... sau absența ei.




Printre multele cadouri atroce primite de ziua mea a fost și un manual de wellness, de „stiință a fericirii“, stupid cum sînt stupide toate cărțile de genul ăsta și cum sînt stupizi atît autorii lor, cît și cei care le cumpără. Am citit în acel manual de „cum să fim fericiți în zece lecții“ că unul din secrete e să te dedici lucrurilor mici, repetitive, care îți aduc o plăcere simplă, relaxantă, de pildă să tai iarba din curte (manual american, desigur), sau să îți speli îndelung mașina în weekend.

Cartea a sfîrșit la coș, ca și prietenia cu persoana ce mi-o oferise și care m-a tratat de „elitist arogant și prefăcut“.

Cum să-ți petreci weekendul spălîndu-ți mașina? Ei bine: așa cum fac milioane de români sau germani care se relaxează frecându-și cu adorație mistică templul pe roți. Argumentul în favoarea alienantei activități e că din moment ce acele gesturi repetitive le furnizează umanilor pace interioară, cine ești tu să te proțăpești în cenzor al tehnicii lor de transă zen?

Acea transă e doar pentru tine de calitate inferioară, însă efectul ei benefic asupra creierului frecătorilor de carcase are aceeași valoare neurochimică ca și transa ta când citești Ezra Pound la terasă, completându-ți extazul cu un pahar de vin și ocheade spre trecătoarele design.

Important e așadar să-ți activezi cortexul prefrontal într-un mod știut, rodat, repetitiv, care produce, deja prin anticipare, un efect liniștitor asupra organismului.

Așa se face că printre liniile de fractură culturală ce divizează continentul se numără și atitudinea reverențioasă, stârnitoare de fericire, față de mașină... sau absența ei. Aici românii se asemuiesc mult cu germanii, capabili să petreacă lungi ore amoroase lustruindu-și automobilul ca pe o raclă din cristal și cumpărându-i zorzoane și accesorii obscene, cum ar fi micul aspirator special conceput pentru interiorul mașinii, mașinã ce le e, precum oul dogmatic al lui Barbu : „palat de nuntă și cavou".

De cealaltă parte a liniei de fractură țopăie, hohotind sarcastic, triburile nețesălate ale francezilor și belgienilor, care își tratează cu ireverență criminală mașinile ciobite, ieșite din Mad Max, lăsîndu-le toaleta în seama primei ploi, iar interiorul presărat cu cutii de bere, ierburi sedimentate, prezervative folosite și exemplare vechi din „Magazine Littéraire”.

Șocul acestor două culturi poate duce la neînțelegeri extreme urmate de crize existențiale, ca atunci cînd am aștepat la aeroportul din Bruxelles un distins literat român ce nu mai cunoscuse decât Germania și America. Văzându-mi mașina, și mai ales interiorul ei, omul a strigat, zdruncinat: „Păi bine, domnu' Alexe, așa mașini vă dă de la Europa Liberă“?!...

I-am explicat cum stau lucrurile, că ziariștii nu primesc vehicule de funcțiune si că acea rablă e pentru mine un obiect utilitar, o sculă, iar nu parte a personalității mele. A părut să înțeleagă și a oftat: "Dacă asta vă face pe dumneavoastră fericit"... Nici nu știa ce aproape e de adevăr...

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG