Născută la 3 decembrie 1984 în orașul Nisporeni. A absolvit facultatea de sociologie la Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași și Școala de Studii Avansate în Jurnalism din Chișinău. A activat în calitate de jurnalist la Ziarul de Gardă și la Asociația Presei Independente. În prezent este cordonator relații publice la Institutul pentru Dezvoltare și Inițiative Sociale IDIS „Viitorul”.
Luni
Alarma sună, ca de obicei la 7.30, după care urmează acelaşi ritual din timpul săptămânii: 10 minute de exerciţii pentru dezmorţirea corpului, mă ajută să mă trezesc mai uşor şi îmi redau buna dispoziţie, apoi, în timp ce ascult ştirile, iau micul dejun şi fac un mic plan cu activităţile ce urmează să le îndeplinesc pe parcursul zilei. Imediat ce ajung la birou urmăresc agenda zilei, e un obicei rămas din timpul când eram reporter pe teren şi, desigur, urmăresc fluxul de ştiri. De multe ori mi se face dor de reporterie, dar nu regret că am schimbat jurnalismul pe comunicare publică. Nici o zi nu seamănă cu alta şi mereu învăţ lucruri noi şi cunosc noi oameni. Citesc ce scriu colegii şi prima noutate ce-mi sare în ochi e un reportaj scris de un jurnalist din România despre prostituţia din Chişinău. Capitala Moldovei este catalogată drept capitala prostituţiei ieftine, iar drept reper sunt prezentate cifrele unui raport francez care a stârnit multe discuţii contradictorii şi a nemulţumit opinia publică. Îmi place stilul reportajelor scrise de colegii de peste Prut, dar nu şi atunci când nu sunt suficient de bine documentate şi argumentate. Seara, în timp ce iau cina cu fratele meu, ascultăm ştirile. După care povestim ce am mai făcut peste zi. Îmi plac aceste momente de discuţii cu el. Ce-i drept nu se întâmplă prea des, având regimuri diferite. El e pictor şi are o fire mai artistică, preferând să lucreze noaptea când eu deja merg la culcare. Deşi e mai mic decât mine e suficient de matur şi îi cer părerea mereu. Ştiu că îmi va da un sfat bun. Mă mândresc cu el şi am mari speranţe că va reuşi să se afirme în domeniul pe care l-a ales încă din copilărie când s-a înscris la cursurile de arte plastice, şcoala fiind chiar lângă casa noastră, după care a urmat Colegiul de Arte Plastice din Chişinău şi acum, facultatea de grafică.
Marţi
Toamna se numără premiile. Împreună cu o colegă scriem aplicații pentru mai multe concursuri. Suntem rugați să trimitem mai multe publicații. Avem de unde alege. Ultimii doi ani, experții IDIS „Viitorul” au lansat mai multe studii. În pauza de masă mă văd cu buna mea prietenă din copilărie. Suntem vecine la Nisporeni. Am trăit pe același etaj și mereu eram împreună, ori la ea acasă, ori la mine. Chiar ne gândeam să scoatem peretele ce ne desparte balcoanele ca să nu ne mai chinuim să alergăm de la o ușă la alta. Pe la 7, după ce termin mare parte din activităţile însemnate în agenda de lucru, ies cu un coleg de breaslă, jurnalist și el, la un pahar de vorbă. Îmi povestește ultimele noutăți din jurnalism și ne dăm cu părerea despre ultimele evenimente din țară. Suntem dezamăgiți și plictisiți de politicienii noștri. Ajung târziu acasă şi înainte de culcare citesc măcar câteva pagini. Acum pe noptieră stă „Cântecul mării” de Oleg Serebrian. O carte minunată despre istorie, istoria Cernăuțiului din timpul celui de-al doilea război mondial, când încă se afla în componenţa României. Criticii pomenesc și despre povestea de dragoste dintre eroii cărții, soții Marta și Filip Skawronski, ce provin din societăţi diferite, fapt pentru care familia Martei, o familie influentă de baroni, se dezice de ea, tânără absolventă, care îl alege drept soţ pe Filip, un tânăr dintr-o familie simplă, cu tatăl pădurar. Pe mine însă mă atrage firul istoriei mai mult, aflu lucruri care nu sunt în manualele de istorie, lucruri despre care nu se mai vorbește și absorb totul ca un burete, gândindu-mă cât de cruntă a fost soarta cu noi. Un bun amic din România, jurnalist și el, unionist înflăcărat, îmi povestește impresiile sale despre nunțile noastre. L-au surprins plăcut tradițiile noastre și e ferm convins că se va căsători cu o basarabeancă.
Miercuri
Imediat ce ajung la birou încep să redactez un nou studiu ce va fi prezentat în mai puțin de două săptămâni. Este vorba de o lucrare cu referire la situația demografică din Moldova și anume procesul de îmbătrânire care se face treptat simțit și la noi, chiar dacă în proporții mai mici decât în țările economic dezvoltate. Și mă surprind că mă gândesc la bunicii mei. Pe părinții mamei, din Vorniceni, nu i-am cunoscut decât din poze. Regret că nu a trăit mai mult bunica Ana din partea mamei. Lumea spune că era o fire veselă și blajină. Fratele meu îi seamănă foarte mult. Eu în schimb sunt copia bunicii din partea tatălui, din Corlăteni. Acolo şi mi-am petrecut vacanțele, pe malul Răutului, la 7 kilometri de Bălţi. Bunica Liuba era o fire tăcută și împăciuitoare. Mereu avea să ne dea bunătățuri când plecam de la ea. Bunelul Nicolae era o adevărată enciclopedie. A trăit aproape 90 de ani și a fost vioi până în ultimele zile. Avea o colecție bună de ziare și cele mai interesante articole le purta în buzunare, astfel că era la curent cu toate noutățile. Când ne adunam cu toții în casa buneilor umbrită de viță de vie, mătușile coceau plăcinte, iar bunelul ne cânta romanțe. Deși sunt din Nisporeni, nordul țării mi-i mai aproape de suflet pentru că acolo am copilărit. Acum, buneii au plecat din lumea noastră, iar mătușile sunt la munci grele în Italia. Nu mai am la cine să merg în vacanțe și fulgii iarna îi privesc de la geamul din capitală și nu de pe lejanca bunicii. Îl sun pe unicul verișor care a mai rămas în sat, nu ne-am auzit demult. Se bucură că îl sun și mai aflu și eu ce mai face lumea în satul copilăriei mele. Seara ies cu o bună prietenă să mai povestim ce am mai făcut. Nu ne-am văzut aproape două luni, iar asta pentru noi e foarte mult. De obicei ne vedem aproape în fiecare săptămână. În drum spre casă mă enervez pe șoferul microbuzului. De fapt, mă enervez pe șoferi în toată ziua, nu conduc atent și umplu microbuzul până la refuz.
Joi
Azi e una din acele zile când totul îți iese anapoda chiar dacă nu-i nici vineri și nici 13, deși eu nu sunt deloc superstițioasă. Probabil încep să simt oboseala care îmi dă de știre că e sfârșit de săptămână. Pe la amiază mă sună mama să mă întrebe cum mă simt și dacă am pățit ceva. M-a visat urât. Mama mea are un radar nemaipomenit de depistare a stărilor mele. Nu pot să-i ascund nimic, deși nu vreau s-o îngrijorez. Mă simt mai bine după ce vorbesc cu ea și mă apuc iar de muncă. Am de pregătit două comunicate. Astăzi au avut loc la IDIS două evenimente. Seara, acasă rămânem fără lumină. S-a defectat ceva. Nu e prima dată. Trăim într-o casă mai veche, chiar dacă în interior totul a fost renovat și reparat. Pregătesc cina la lumina lumânărilor și mâncăm pe întuneric. Astăzi nu mai citesc şi nici ştirile nu le văd. Profităm de întâmplare și mai stăm la povești cu fratele în așteptarea celor de la Union Fenosa. Nu cred că mai vin astăzi. Fratele îmi povestește despre ce a mai făcut la universitate și planurile sale de viitor. Vrea să plece din țară. Și eu m-am pornit de câteva ori, dar de fiecare dată am revenit. Nu pot sta prea mult departe de casă, chiar dacă nu am o casă a mea. Mi-s rădăcinile prea puternic legate de oamenii și locurile în care am crescut. Și m-am convins că mai grea boală ca dorul nu există. Până la urmă cei de la Union Fenosa au venit în toiul nopţii, mai bine zis la 4 dimineaţa. Evident, nu am mai reuşit să adorm şi m-am zvârcolit în pat până s-a luminat de zi.
Vineri
Vremea s-a răcit brusc şi eu stau nehotărâtă în faţa şifonierului. Până ies din casă schimb câteva rânduri de haine. Pentru orice eventualitate îmi iau şi umbrela. Cerul e posomorât astăzi şi gândurile mi se duc la tabloul descris de Aureliu Busuioc în romanul său „Singur în faţa dragostei”. L-am citit asta vară în timpul vacanţei şi mi-a rămas întipărit în minte tabloul satului unde se petrece toată povestea, uliţele satului înfundate de glod şi udate de ploaie, aşa cum se întâmplă şi la noi astăzi. Se pare că toamna îşi intră în drepturi. Îmi place mult stilul lui Busuioc, atât de simplu, cu replici haioase şi personaje pitoreşti. Mi-i dor să merg la teatru. Abia aștept să văd sâmbătă piesa 12 scaune. Pe restul le-am văzut deja. Din păcate, teatrele noastre nu își schimbă prea des repertoriul. Dar astăzi în program e spectacol de balet. La Teatrul de Operă şi Balet „Maria Bieşu”, se joacă spectacolul „Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici”. Îmi place mult baletul şi dansul de orice fel. Când eram mică visam să devin balerină, dar, cum în Nisporeni nu există o şcoală de balet, am reuşit să merg la cursurile de dans popular. O lecţie bine învăţată, care îmi prinde bine când merg pe la nunţile prietenilor. Vara asta a fost plină de astfel de evenimente.
