Linkuri accesibilitate

Folosită cu pricepere, justiția are efecte magice în lupta politică de dinainte campaniei electorale.


Tinerii din Partidul naţional liberal i-au făcut cadou o statuie comisarei pentru justiţie Viviane Reding. Statuia o înfăţişa pe comisară în postura de zeiţă a justiţiei, oarbă şi cu spada în mână. Doamna Reding şi-a exprimat, nu odată, punctele de vedere critice şi, zic unii, partizane, în legătură cu deciziile majorităţii guvernamentale care ar fi pus în pericol independenţa justiţiei.

Cadoul tinerilor, refuzat de biroul de presă al comisarei, a ajuns undeva, într-un depozit din afara Bruxelles-ului unde se abandonează pachete dubioase, hidoşenii artistice şi materiale periculoase. Chiar dacă această ironie pioasă nu a ajuns în vitrina comisariatului european pentru justiţie, un lucru e cert: de când cu admonestările venite de la Comisia europeană, politicienii români şi clienţii lor au devenit foarte legalişti.

Dacă până mai ieri legalitatea era o chestiune de percepţie şi putea fi încălcată, interpretată şi tradusă pe ici pe colo, în funcţie de măreţia legii, imperativele momentului şi de inspiraţia şefilor, iar infracţionalitatea era o stare de fapt semigenerală, astăzi orice mişcare a guvernului şi toate prostiile savante ale politicienilor majorităţii devin automat ilegale, infracţionale, penale. Asta nu pentru că justiţia ar fi devenit peste noapte importantă şi piatră unghiulară a statului de drept românesc, ci pentru că folosită cu pricepere are efecte magice în lupta politică de dinainte campaniei electorale.

Profitând de sensibilităţile generale cauzate pe de-o parte de riscul ca mecanismul de cooperare şi verificare să dea noi rateuri şi, pe de alta, de adversitatea faţă de noul ministru al justiţiei, Consiliul superior al magistraturii pretinde adoptarea unor noi reguli pentru numirea Procurorului general şi a şefului Direcţiei anticorupţie. Vremea celor numiţi de Monica Macovei a trecut demult, însă preferaţii lui Traian Băsescu sunt ţinuţi la fereastra reformelor pentru a vedea sistemul justiţiei dar şi puşcăriabilii cine e şeful. E drept că cei doi s-au remarcat în ultima vreme doar pentru că au adus, cum s-ar spune, justiţia în stradă, adică pe uliţa satului. Nu cercetează miile de sesizări din timpul alegerilor prezidenţiale din 2009, ci pe cele de la referendum. Alături de judecători, au depăşit recordul de mandate de ascultare şi interceptare, dar şi pe cel de neîncepere a urmăririi penale în cazul unor politicieni atent selectaţi sau de eliberare din închisoare a unor criminali periculoşi. Au fost cel mai eficient detergent care a şters, la momentul oportun, petele de pe dosarele stăpânilor. Ei au hotărât neînceperea urmăririi penale în dosarul fostei preşedinte a Camerei Deputaţilor, Roberta Anastase, acuzată că a favorizat fraudarea unui vot important (cel la Legea Pensiilor).

Nici pe europarlamentarii care au sufocat reţelele de comunicare ale instituţiilor europene cu aşa-zise dovezi despre lovitura de stat din vară şi despre antieuropenismul adversarilor politici nu i-a investigat Parchetul deşi, cu siguranţă, afirmaţiile lor (care nici nu au fost probate, de altfel) puteau fi considerate un pericol la adresa siguranţei naţionale. Pe de altă parte, nici serviciile secrete nu le-au ascultat telefoanele şi nici nu le-au interceptat corespondenţa cum au făcut-o cu cei suspectaţi că scot oamenii la vot prin metode neortodoxe. Nici căile în care ajung sistematic informaţii din dosarele în lucru nu le-a cercetat Parchetul, iar procurorii par mulţumiţi că, dacă nu reuşesc să condamne pe cine, măcar ajung să-i distrugă reputaţia şi onoarea cu ajutorul neprecupeţit al presei de scandal.

În perioada în care preşedintele a fost suspendat, Parchetul a decis ca Traian Băsescu să fie absolvit de o parte din dosarele care îl aşteaptă la capătul mandatului şi de care-l apără acum imunitatea sa prezidenţială. E vorba despre dubioasele tranzacţii cu pământ făcute în 2000, cu unul dintre cei mai cunoscuţi asfaltatori, Costel Căşuneanu, afaceri din care, spune plângerea penală, cei doi ar fi avut numai de câştigat, e drept, din fondul funciar al Primăriei general, ca şi în cazul casei din strada Mihăileanu pe care Traian Băsescu primarul i-a atribuit-o lui Traian Băsescu, omul. Ancheta a fost făcută din birou de tigrii de carton ai justiţiei româneşti.

E clar că nimeni nu-i respectă pe magistraţi doar pentru că sunt nişte parteneri imparţiali şi intransingenţi care se conduc după principiul că lumea poate pieri, doar să se facă justiţie, ci pentru că toţi vor să stea la capătul potrivit al sabiei pe care o agită justiţia. Celor care se întreabă dacă asimetria tratamentului pe care-l suportă în justiţie diverse tabere de politicieni nu indică o profundă viciere politică a sistemului care începe de la organizare şi conducere, li se pune eticheta de adversari ai statului de drept şi criptocomunişti.

Însă cei care pretind că Uniunea social-liberală vrea să desfigureze politic justiţia uită că actuala configuraţie a mecanismelor juridice este rezultanta unei voinţe politice şi are în codul său genetic toate tarele acestui păcat originar. Toată reţeaua de putere din justiţie reprezintă viziunea politică a arhitecţilor acestei construcţii instituţionale, viziune care nici nu-i mai bagă în seamă pe beneficiarii sistemului, adică pe petenţi.

Pe vremuri, când au impus această structură de putere, nu puteai fi sigur de fidelitatea şi flexibilitatea procurorilor decât controlând de aproape acest braţ înarmat al justiţiei. Doar aşa puteai lupta cu sistemul ticăloşit. Doar aşa puteai pescui peştii cei mari, e drept, din lacul altora, protejându-ţi propriii rechini. De aceea, cei mai vehemenţi apărători ai status quo-ului sunt fostul ministru Monica Macovei şi oamenii aduşi de ea în CSM sau Parchet. Într-un sistem care trebuie reformat fundamental, singura schimbare la vârf pe care o vor toţi aceştia este de fotolii între cei doi procurori generali.

Noul ministru al justiţiei strică această armonie. Şi nu e de mirare că CSM a redactat un memoriu intern, ajuns strategic în presă, prin care reproşează celeritatea alegerii, opacitatea criteriilor şi lipsa grilei de valori în cazul examenului pentru cele două funcţii. De toate acestea ar fi vinovată doamna Pivniceru pe care CSM se oferă să o scape de corvoadă. Vor alege ei, cei din CSM, procurorii, ministrul nu trebuie decât să dea o semnătură. CSM care a fost multă vreme doar un decor al democraţiei, apărând prin pasivitate, într-o ţară a fărădelegilor, dreptul magistraţilor de a face legea alături de interlopi şi politicieni, o instituţie pe care Traian Băsescu a tras-o de urechi în public spunând că nu-şi face treaba, şi-a reluat viaţa diurnă recent, când a tergiversat numirea noului ministru al justiţiei şi (semn că nu-şi prea înţelege nici măcar propriile principiile de funcţionare) i-a dat pe liderii politici ai majorităţii guvernamentale pe mâna inspecţiei judiciare, care e un organ de anchetă intern al magistraturii, pe motiv că aceştia ar fi făcut presiuni împotriva justiţiei.

CSM a căpătat acum o altă viziune flexibilă asupra legii, considerând că legile trebuie modelate după realitate şi că, în cazul acesta, realitatea politică şi iminenţa raportului MCV de la sfârşitul anului pretind ca procedura celor două numiri să fie mai lentă. De ce a fost valabilă legea acum şapte ani şi nu mai e azi, nu se ştie. Legea 303 referitoare la statutul judecătorilor şi procurorilor, document adoptat în 2004 şi modificat pe vremea când Monica Macovei era ministru al justiţiei, este limpede în privinţa numirii procurorilor generali şi şefi de la nivelul cel mai înalt al Parchetului. La articolul 54 se spune clar că, spre deosebire de celelalte promovări, numirea înalţilor magistraţi este făcută de către preşedintele României, la propunerea ministrului cu avizul consultativ al CSM. Însă Consiliul vrea să schimbe situaţia şi să revizuiască în profunzime regulile jocului acum, că acestea nu mai sunt de folos taberei preşedintelui.

Mai precis, CSM ar vrea să decidă singur asupra propunerilor pentru şefia Parchetelor, transformându-l pe noul ministru într-un ornament al sistemului. Ministrului nu i-ar mai rămâne decât să accepte situaţia cu atât mai mult cu cât preşedintele are dreptul să respingă numirile, modelând şi el politic instituţia apolitică a justiţiei. Dar e clar că lucrurile nu merg nici azi cum ar trebui. Poate că ar fi bine ca regulile să fie schimbate şi numirile să fie făcute de CSM, cu condiţia esenţială ca acesta să se reformeze fundamental el însuşi pentru a exorciza stafiile politice care-l bântuie.

Demisia doamnei Iacob Ritzi din PDL, deopotrivă prietenă a Elenei Băsescu şi victimă a campaniei acesteia pentru Parlamentul european, dar şi protejată până acum a partidului în faţa stihiilor justiţiei, este semnalul că ultima carte jucată în această perioadă preelectorală va fi cea a justiţiei. O carte care nu poate fi jucată fără a decarta atuurile europene. Pentru că, după cum spun sondajele, partidul dlui Băsescu nu are prea mari şanse interne la parlamentare şi speră să-şi crească numărul de voturi transformându-i pe funcţionarii şi parlamentarii europeni din aceeaşi familie politică în agenţi electorali.

Până una alta, la cum se înţelege în România separaţia puterilor în stat şi independenţa politică a justiţiei, nu e de mirare că nu vrea să-şi pună nimeni în vitrină Justiţii despletite care bâjbâie oarbe printr-o lume în schimbare. Ar vrea cu toţii ca feciorelnica justiţie să-şi dea jos banderola de pe ochi, să nu se mai ia după orice fante cu voce mieroasă, să vadă bine pe unde calcă pe potecile astea alunecoase, să se apere de fiarele înfometate ale junglei şi să nu cadă în capcane sau în propria spadă. Da! să-şi recapete vederea, spun binevoitorii, ca să vadă mâna care-i dă de mâncare.
XS
SM
MD
LG