nu au apărut nici anul acesta, să-i fericească pe cetăţenii celui mai sărac stat din Europa cel puţin de sărbători (de care, între paranteze fie spus, respectivii cetăţeni nu duc lipsă). Sigur, s-au dat 10 Premii Naţionale, dar până şi cei mai imparţiali laureaţi trebuie să fi simţit o oarece jenă, apărând în compania unor nomina odiosa pe care bunul simţ mă opreşte să le fac publice. La fel, şi artiştii care s-au produs în cadrul concertului festiv din Piaţa Marii Adunări Naţionale de pe 27 august arătau cam plouaţi, şi nu doar din cauza averselor – oricât de mult şi-au dat silinţă conducătorii ţării, atmosfera de sărbătoare nu s-a „întâmplat” la faţa locului, chit că judecând după cordonul poliţist din centrul oraşului, era aşteptată din clipă în clipă… Ce să mai zic de sărbătoarea Limba noastră (nu are dreptul la un nume, totuşi?! de ce nu Sărbătoarea Limbii Române?!!), mai palidă ca niciodată – uimitor cum o naţiune ce lupta, în anii ’88-’89, pentru „limbă – alfabet”, astăzi nu se mai regăseşte în această poate singură cucerire democratică meritată pe bune („independenţa” a căzut peste noi în urma puciului avortat din 19-21 august 1991, de la Moscova). Colac peste pupăză, Salonul Internaţional de Carte de la Biblioteca Naţională din 31 august – 4 septembrie a arătat, din prima până în ultima zi, ca un the Waste Land (nu tu „marele public”, nu tu „prezenţe editoriale” remarcabile). Singura „pată de culoare” în această nesfârşită săptămână a sărbătorilor terne a fost poetul bucureştean Florin Iaru, invitatul de onoare al USM la „Zilele Blaga”, care a cetit în seara zilei de 30 august în Librăria din Centru din Chişinău. Faceţi cunoştinţă:
Florin Iaru este un poet, dacă nu poetul (atenţie la articolul hotărât ce-l individualizează printre congeneri!) simptomatic al generaţiei ‘80, “un ingenuu sclipind de inteligenţă artistică, un mînuitor abil al limbii, un virtuoz al tehnicilor moderne, un emotiv şi un histrion, unul din acei copii teribili care sînt sarea şi piperu’ literaturii” (Nicolae Manolescu), făcînd-o pe măsăriciul în faţa plutonului de execuţie (care pluton s-a autosesizat, interzicîndu-i cel de-al treilea volum de poeme, Înnebunesc şi-mi pare rău, ce va vedea lumina tiparului abia în 1990; şi cum viaţa bate uneori ficţiunea, „În decembrie ’89 am fost arestat. În timp ce IMS-ul ne ducea către Jilava, mi-a trecut prin cap c-or să ne-mpuşte în mijlocul câmpului şi mi-am zis: «Mor şi n-am băut măcar o Coca-Cola!»”, vezi Fraier de Bucureşti, Polirom, 2011), dar trăind la cea mai înaltă ficţiune cele mai banale accidente (y compris, cele ale istoriei). Curajul nu-i lipseşte, nici atunci cînd face din “Strada Pavlov” o replică în miniatură la Calea Victoriei ceauşistă, nici atunci cînd trage în piept atmosfera irespirabilă a Bucureştilor anilor ‘80 pentru a expira... aer cu diamante! Lirica sa pare a fi scrisă cu graffiti pe zid; între timp Zidul (citeşte – Cortina de Fier) a căzut, pe cînd Poezia lui Florin Iaru stă mereu în picioare.
* * * * * * *
Florin IARU
Pe strada Pavlov
Pe strada Pavlov
cîinii-mpăiaţi
se lasă dresaţi.
Strada Pavlov
cu un bec în braţe
îi cheamă la datorie:
— Uite luna, cîinilor,
lătraţi!
Uite pisica, domnilor,
lătraţi!
Uite osul, domnilor,
salivaţi!
Şi ei aleargă
după becul de 60 de waţi
după cum au fost învăţaţi.
Animale albastre şi mov
sentimente —
picioare de broască
pe strada Pavlov.
Într-o gură de lup
trăgînd de şnurul senzaţiei
indivizi doritori să cunoască.
În eprubete
menuete
(epidermo-venerice)
şi regrete.
Hai, stradă Pavlov,
născătoare de cîini
iubită encefalogramă,
urlă tu de durere
pentru drepturile omului.
Strada Pavlov
strada Pavlov
ţara Orbilor
unde cîinii-mpăiaţi
sînt împăraţi.
Florin Iaru este un poet, dacă nu poetul (atenţie la articolul hotărât ce-l individualizează printre congeneri!) simptomatic al generaţiei ‘80, “un ingenuu sclipind de inteligenţă artistică, un mînuitor abil al limbii, un virtuoz al tehnicilor moderne, un emotiv şi un histrion, unul din acei copii teribili care sînt sarea şi piperu’ literaturii” (Nicolae Manolescu), făcînd-o pe măsăriciul în faţa plutonului de execuţie (care pluton s-a autosesizat, interzicîndu-i cel de-al treilea volum de poeme, Înnebunesc şi-mi pare rău, ce va vedea lumina tiparului abia în 1990; şi cum viaţa bate uneori ficţiunea, „În decembrie ’89 am fost arestat. În timp ce IMS-ul ne ducea către Jilava, mi-a trecut prin cap c-or să ne-mpuşte în mijlocul câmpului şi mi-am zis: «Mor şi n-am băut măcar o Coca-Cola!»”, vezi Fraier de Bucureşti, Polirom, 2011), dar trăind la cea mai înaltă ficţiune cele mai banale accidente (y compris, cele ale istoriei). Curajul nu-i lipseşte, nici atunci cînd face din “Strada Pavlov” o replică în miniatură la Calea Victoriei ceauşistă, nici atunci cînd trage în piept atmosfera irespirabilă a Bucureştilor anilor ‘80 pentru a expira... aer cu diamante! Lirica sa pare a fi scrisă cu graffiti pe zid; între timp Zidul (citeşte – Cortina de Fier) a căzut, pe cînd Poezia lui Florin Iaru stă mereu în picioare.
* * * * * * *
Florin IARU
Pe strada Pavlov
Pe strada Pavlov
cîinii-mpăiaţi
se lasă dresaţi.
Strada Pavlov
cu un bec în braţe
îi cheamă la datorie:
— Uite luna, cîinilor,
lătraţi!
Uite pisica, domnilor,
lătraţi!
Uite osul, domnilor,
salivaţi!
Şi ei aleargă
după becul de 60 de waţi
după cum au fost învăţaţi.
Animale albastre şi mov
sentimente —
picioare de broască
pe strada Pavlov.
Într-o gură de lup
trăgînd de şnurul senzaţiei
indivizi doritori să cunoască.
În eprubete
menuete
(epidermo-venerice)
şi regrete.
Hai, stradă Pavlov,
născătoare de cîini
iubită encefalogramă,
urlă tu de durere
pentru drepturile omului.
Strada Pavlov
strada Pavlov
ţara Orbilor
unde cîinii-mpăiaţi
sînt împăraţi.