Linkuri accesibilitate

Redactat în două registre, unul pedestru-realist, şi altul fabulos, romanul spune povestea indienilor machiguengas.


Răsadniţă inepuizabilă de mari scriitori, America Latină apare drept Pământul Făgăduit al prozei contemporane, îndeosebi de la descoperirea „realismului magic” încoace. (Cele doar trei (sic!) Premii Nobel cu care a fost răsplătită Lumea Nouă a romanului sunt categoric insuficiente, dacă ne gândim că au rămas pe din afară Jorge Amado, Jorge Luis Borges, Adolfo Bioy Casares, Julio Cortazar, Alejo Carpentier, Ernesto Sabato ş.a.)

Peruanul Mario Vargas Llosa, în-Nobel-at la rându-i în 2010, după ce nu atât scriitorul era în căutare de notorietate, cât Academia Suedeză avea nevoie de un laureat de marcă, se numără printre „magicienii” acesteia – ar fi suficient să-i citiţi Povestaşul, Humanitas, 2010, spre a vă convinge să vă abonaţi la întreaga-i serie de autor.

Redactat în două registre, unul pedestru-realist, şi altul fabulos, romanul spune povestea indienilor machiguengas, văzuţi din afară (de narator, de Mascarita, de soţii Schneil ş.a.m.d.), pe de-o parte, şi la persoana întâi singular, cu gura unui „povestaş machiguenga”, pe de-alta.

Mai exact, viziunea din afară slujeşte drept cadru în care se desfăşoară, în toată splendoarea, povestea vorbei: „Înainte, toţi au fost bărbaţi. S-au născut vorbind, sau, mai bine zis, din vorbit. Cuvântul a existat înainte de ei. Apoi, ceea ce spunea cuvântul. Bărbatul spunea, iar ceea ce spunea apărea. Asta era înainte. Acum, povestaşul povesteşte, atâta doar…”

Şi iată aşa, din gura vorbitorului se naşte lumea, şi tot el este cel care o popularizează, pe spaţii tot mai întinse, de bouche à l’oreille, după principiul: „Am mâncat, am băut şi am stat de vorbă mai multe răsărituri de lună. Nu voiau să mă mai lase să plec”. Sigur, văzuţi din afară, „povestaşul sau povestaşii trebuie să fie un fel de poştaşi ai comunităţii. Personaje care mergeau de la un cătun la altul, povestind unora ce făceau alţii (…). Însuşi numele îi definea (…).

Gura lor era liantul acestei societăţi pe care lupta pentru supravieţuire o obligase să se fărâmiţeze şi să se risipească în cele patru zări”. Pe când indienii machiguengas, aşa izolaţi de lume şi unii de alţii cum sunt, au această intuiţie fundamentală: „Ce urâtă trebuie să fie viaţa ălora care n-au, ca noi, oameni care să vorbească. Dacă vorbeşti, e ca şi când ce s-a întâmplat se petrece de mai multe ori”. Petrecere frumoasă, dragi ascultători!
3 septembrie ’12
XS
SM
MD
LG