Politicienii ne promit că vor încerca să coabiteze. Îşi vor respecta teritoriile şi nu vor mai sări la jugulara aproapelui, chiar dacă acesta încalcă graniţele trasate cu feromoni. Va fi pace. Lupul va înnopta la stână, iar şarpele se va înfrăţi cu porumbiţa. Trebuie să lăsăm să se răcească ţeava armelor, spun liderii politici, care oricum se bazau pe gheare şi colţi. Era şi timpul, oftează optimiştii. Războiul politic a pustiit câmpurile şi a otrăvit fântânile. E momentul coabitării, spun oamenii preşedintelui demis, întinzându-i acestuia covorul roşu pe câmpul de luptă, peste răniţi şi morţi.
E drept, focul revoltei mocneşte în continuare, ba chiar a luat-o razna pe la periferie, în afara pozei cu politicieni care se luptă pentru pace şi stabilitate. Lupta politică nu a pârjolit doar vilele de protocol şi nu a otrăvit numai subteranele parlamentare, ci şi spaţiul public, băgând zâzania între organizaţii nonguvernamentale, asociaţii şi indivizi. Raza ei a trecut peste întreaga societate, radiografiindu-i fracturile şi metastazele vechi, ascunse prin cotloanele şi în dulapurile instituţiilor. Măcar vedem că tânăra democraţie a îmbătrânit în rele şi că i-au rămas suficient comunism şi securism în măduva oaselor pentru ca bolile autoimune să submineze orice încercare de reformă reală.
Însă nu s-au săpat tranşee pe scena Parlamentului că e din lemn de nuc şi costă mult, ci prin pieţele publice şi în curtea gospodăriilor. Aici războiul a fost total. Câte grenade sulfuroase nu-şi aruncă şi azi participanţii peste tranşeele războiului! Câte noi pagini de invective şi blesteme nu a creat simţământul poetic al românului, zgândărit cu securea războiului. Câte liste de prieteni de pe reţelele de socializare nu au fost dezinfectate, tămâiate şi purificate de duşmanul de clasă şi ideologie!
Ca în epopeile homerice, luptele se poartă peste tot, iar câştigătorul ia armura şi calul celui învins. Votanţii, transformaţi în figuranţi, stau încă buimăciţi de decizia Curţii Constituţionale care a invalidat referendumul pentru demiterea preşedintelui. Din când în când, mai primesc un rol minor, atunci când le calcă procurorii pragul să-i întrebe de vot şi încearcă să se salveze care cum poate. Se adună în pieţe, pe internet sau în faţa televizorului pentru a discuta calitatea morală a celor şase judecători care au decis pentru multe milioane.
Parcă pentru a motiva absenteismul şi democraţia nonparticipativă, nonvotanţii, (adică partizanii preşedintelui demis care, prin neprezentarea la vot, au împiedicat realizarea cvorumului de jumătate plus unul, ceea ce a dus la invalidarea referendumului), i-au categorisit pe ceilalţi drept patibulari, numai buni de transformat în trofee de vânătoare, împărţind societatea în elitele susţinătoare ale progresului, adică susţinătorii lui Traian Băsescu, şi neanderthalieni, adică restul. “Asta e, spun ei, trebuie să coabităm cu milioanele de inşi necivilizaţi, antioccidentali, marginali, care nu gândesc ca noi şi care ne trag înapoi, în bezna preistoriei”. Şi-şi acoperă greaţa existenţială cu citate corecte politic.
Începutul îl făcuse chiar preşedintele suspendat care vorbea despre bugetari ca despre un cancer social şi despre asistaţii social ca despre un balast care trebuie aruncat peste bord, îndemnându-i pe nemulţumiţi să ia calea pribegiei. S-a publicat, între timp, o întreagă literatură taxonomică în care se stabilesc caracteristicile şi comportamentul în arealul natural al acestor creaturi preumane, nemulţumite de binele suprem al unui regim paternalist. Au fost analizate preferinţele lor culturale, gastronomice, politice. Au fost ironizate pretinsele ticuri de gândire şi de comportament. S-au trasat linii de foc, zone unde, dacă nimereşti, eşti transformat în ţintă vie şi împuşcat fără somaţie. S-au trimis proteste pro şi contra iar semnatarii acestora au devenit automat agresori pentru ceilalţi, prinşi în cătarea Google-ului şi executaţi cu analize şi comentarii desfigurate de hiperaciditate şi otrăvuri. S-a pus în mişcare o imensă maşinărie propagandistică cu ramificaţii externe prin care duşmanul de clasă trebuia convins cu forţa minţii şi, în principal, a delaţiunii că lumina vine din bârlogul lupului de mare suspendat.
Cei prea încăpăţânaţi să se supună argumentelor contondente ale sicofanţilor preşedintelui suspendat sau ai celui interimar, cei cu memoria prea bună pentru a-şi aminti nu doar cele petrecute, ci şi motivele pentru care s-au petrecut, au fost demonizaţi şi izolaţi, caricaturizaţi şi diminuaţi de insulte şi insinuări, parcă pentru a-i face mai puţin oameni, astfel ca vânarea lor să nu lase urme în conştiinţă, să pară un act de supravieţuire, şi nu de canibalizare. Dar şi cei tăcuţi, captivi în alveolele lor sociale şi în habitatul lor marginal, au fost prinşi de acest conflict, transformaţi, vrând-nevrând, în simbol al unei lupte politice la care nici măcar nu au participat.
Aceste categorii trebuie acum să înveţe să coabiteze, să-şi împartă aria de răspândire şi hrana de acolo. Ei se bat nevrotic, pe marginea tabloului general, la marginea intereselor interlopilor politici, undeva în zona gri şi reală a existenţei, unde nu există diferenţe ideologice şi doctrinare, ci doar financiare şi sociale.
Diferenţa specifică este între cei care cred în mecanismul votului şi în democraţia directă şi cei care susţin că votul nu este decât o etapă minoră şi tranzitorie către edificarea instituţiilor, aşadar apostolii democraţiei reprezentative. Între cei care, după decenii de nepăsare civică şi opresiune politică, cred că votul lor contează şi cei care spun că votul relansează doar, odată la patru ani, instituţiile democraţiei şi că, în răstimpul dintre două tururi electorale, oamenii ar face bine să nu se mai arate în fereastra instituţiilor pentru că diluează doctrinele şi strică negocierile politice. Perturbă instituţiile. De aceea trebuie verificaţi de Parchet la vot şi săltaţi de jandarmi dacă protestează.
Rămâne de văzut cât de sănătoase sunt aceste instituţii, mereu invadate de haite politice ale căror singure forme de coabitare sunt atacul şi canibalizarea adversarilor. Cât de bine coabitează indivizi care şi-au dosit dosarele de poliţie politică sau politruci comunişti cu principiile democraţiei. Cât de bine coabitează preşedintele suspendat cu cei care-i contestă autoritatea morală de a vorbi în numele tuturor românilor. Cât de bine coabitează actuala coaliţie guvernamentală, debusolată că nu le-a reuşit planul A şi nefericită că nu a putut aplica un plan B, cu partidul prezidenţial care ameninţă să eclozeze şi să umple scena peelectorală cu creştin-democraţi.
Aşadar, coabitarea este poncifa momentului. Partidul democrat liberal chiar şi-a invitat adversarii la masa dialogului. Este partidul care a pierdut la scor alegerile locale, dar care a făcut zid cu echipele de propagandişti pentru a-l apăra pe preşedintele suspendat. Mâna PDL a rămas întinsă. Pentru actuala putere, PDL este un partid al trecutului. În sondajele de opinie partidul preşedintelui suspendat mai are puţin şi intră în marja de eroare. Coabitarea pentru oamenii lui Traian Băsescu înseamnă să li se permită să revină la putere sau să aibă un cuvânt de spus când se taie tortul finanţelor ca să poată lua cireaşa de pe tort şi felia cea mai groasă. De fapt, nu e nici o supriză: PDL a simţit că doar asociindu-se din nou cu Traian Băsescu poate supravieţui alegerilor de la toamnă. Pentru ei coabitare înseamnă să-şi păstreze intact teritoriul de vânătoare conduşi de masculul alfa al turmei.
Unii cred că războiul de pe scena politică s-ar putea încheia, ca orice tragedie neoclasică, cu tirade la scenă deschisă, cu gesturi melodramatice şi îmbrăţişări pasionale şi cu vărsări de sânge în culise, departe de ochii publici. S-a mai întâmplat ca antipatii aparent ireductibile să fie vindecate de perspectiva guvernării comune, a târgurilor reciproc avantajoase, a coabitării... Însă după acest război nimeni nu e învingător. Cei învinşi pretind că au câştigat, dar nu au de negociat decât înfrângerea şi o grămadă de resentimente. Nimeni nu gândeşte coabitarea decât ca pe o încetare a focului, până se face curăţenie între linii.
Este evident că, deocamdată, nu se va ajunge la niciun compromis. Unii vor invoca milioanele de strigăte de protest, alţii milioanele de umbre tăcute, absente la vot. Primii au promis deja că se gândesc la o nouă etapă a războiului. Poate la acuzaţia de înaltă trădare. Constituţia le-o permite. Asta e măreţia dreptului, toate legile lasă loc de interpretare, pentru a-l cita pe şeful Curţii Constituţionale care chiar s-a folosit recent de toate cotloanele şi nuanţele legilor pentru a-l trece puntea pe Traian Băsescu. De partea cealaltă, războiul public subsidiar, născut dintr-o animozitate întreţinută iresponsabil, poate din prostie, poate din greaţă metafizică faţă de tot ce e pământean sau din simpla sociopatie, continuă fără armistiţii, căci părţile implicate în conflict nici măcar nu încearcă să se înţeleagă şi să se accepte pentru a putea coabita. Poate şi pentru că războiul politic le-a otrăvit habitatul şi nu a mai rămas nimic de negociat.
