Linkuri accesibilitate

«Два года расстрела»


Foto: Igor Schimbător
Foto: Igor Schimbător


Cam aşa s-ar putea traduce, prin Google, „Doi ani de puşcărie” – la fel cum o rugăciune punk în catedrala Hristos Mântuitorul din Moscova s-a lăsat, iată, cu doi ani de temniţă pentru cele trei membre ale formaţiei Pussy Riot. Nici mila creştină, nici vocile atâtor star-uri care au cerut graţierea fetelor & au denunţat procesul ca pe o farsă, nici măcar „iertarea” – cu jumătate de gură, în stilu-i caracteristic! – a lui V.V. Putin nu i-au convins pe juraţi să fie mai clemenţi: în special, s-a făcut remarcată Patriarhia Rusă, insistând asupra unei pedepse „exemplare” (şi dacă Pussy Riot se ruga nu pentru izbăvirea Sfintei Rusii de Putin, ci de… Hodorkovski, Patriarhia ar fi reacţionat la fel?!), şi chiar dând măgăreaţa pe alte culte (ceva în genul: „Imaginaţi-vă că fetele se produceau într-o moschee sau sinagogă; ce le-ar fi făcut – pe loc! – enoriaşii?!!”, cuvinte care aduc mai curând a instigare).

Fără alte comentarii, dar cu inima grea, mi-am adus aminte de un alt proces, din Albania lui Enver Hodja, intentat unor tineri prinşi că ascultau muzică rock (am văzut filmul documentar, turnat chiar de autorităţile comuniste ale vremii, în scopuri propagandistice, în toamna lui 1996, la festivalul Est-Ouest de la Die, Franţa, când invitata de onoare era Republica Albania). Scurt pe doi: într-o sală ticsită de lume, câţiva tineri sunt judecaţi pentru delictul de a fi ascultat „muzică duşmană”, martorii acuzării ieşind rând pe rând la rampă, unul mai vehement decât altul, ca în final înşişi împricinaţii să-şi facă „autocritică”, în cel mai pur stil stalinist. Până aici, scenariul e oarecum cunoscut. Ceea ce m-a lăsat mască a fost deznodământul: în aplauzele bine orchestrate ale sălii, tinerii sunt condamnaţi la pedeapsa capitală, cu executarea PE LOC a verdictului. Nu tu dreptul la apel, nu tu speranţa de graţiere… Ultimele secvenţe îi surprind în curtea tribunalului, după care se aud împuşcături, iar o voce de după cadru „raportează” că justiţia tocmai şi-a spus cuvântul.

Şi din nou muzică: „Не стреляй!”

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG