O sticlă cu mesaj, Pecs (sfârşit)

Chiar dacă a dat o primă fisură imaginea – de icoana pe sticlă? de vitraliu medieval? de ceramică Zsolnay?! – capitalei culturale ungare, cauţi să refaci în absolut (citeşte: în cuvinte ce fixează à jamais o emoţie, o stare, un gând) acest spaţiu spiritual mitteleuropean, cu sentimentul că tocmai asamblezi un model în miniatură al vreunei renumite corăbii cu pânză într-o sticlă (cu mesaj, se-nţelege!) aruncată la ţărmul inimii (mai degrabă, abia scoasă din cuptorul lui iulie): la început plasezi mausoleul paleocreştin & Cella Septichora din Dom ter, după care treci pe răboj Universitatea fondată la 1367 (cum nu s-au păstrat vestigiile, te mulţumeşti cu ideea de şcoală superioară), vine la rând Bazilica Sfinţii Pentru şi Pavel, după care Marea Moschee Gasi Hasim construită pe ruinele unei biserici în 1526 şi redevenită aşezământ creştin la 1686, apoi întreaga Szechenyi ter (piaţa centrală, inima oraşului), de unde pornesc în toate părţile stradelele ce duc la Biserica Franciscană, la Sinagogă, la Poştă (şi ea acoperită cu ţiglă Zsolnay), la Casa Vasvary, la Teatrul Naţional, la Templul Protestant etc., etc., fără a uita de zidurile cetăţii care înconjoară de jur-împrejur (mai puţin în partea de jos) centrul istoric al oraşului. Când o primă machetă e gata, reiei operaţia de la capăt, aşezând műemlék lângă műemlék (alias, monument istoric) de-a lungul unor străzi (de pildă, Kaptalan utca, stradela cu cea mai mare densitatea de muzee – Vasarely Muzeum, Zsolnay Muzeum, Mecseki Banyaszati Muzeum, Modern Magyar Keptar, Muzeum Galeria, Reneszansz Kotar, Schaar Erzsebet: „Utca” szoborkiallitas – văzută vreodată), cum ai reface metodic, după o schemă dată, conţinutul unei fraze de-o importanţă vitală, iar pe post de semne de punctuaţie plasezi monumentele, de la cel al lui Hunyadi Janos [Iancu de Hunedoara, n.red.] călare din Szechenyi ter la cel al lui Franz Liszt, în balconul său de la Episcopie (de departe cel mai original dintre toate, figura lui Liszt fiind realizată în fier, cu pletele de sârmă, compozitorul apărând într-un balcon, ca şi cum ar fi ieşit să ia o gură de aer, şi nu stând ţeapăn pe un postament tradiţional), fără a-l uita pe cel al lui Vilmos Zsolnay (un fel de George Soros de Pecs avant la lettre), pur şi simplu impunător, pe măsură recunoştinţei pe care i-o poartă oraşul. Când şi această reaşezare de gradul doi e „bună de tipar”, revii cu şi mai multă îndârjire la fiece faţadă, cornişă, cariatidă etc., etc., a căror sinonimie (dată fiind armonizarea lor în contextul general al urbei; din acest punct de vedere Pecs este un oraş „caligrafic” ca o frază de Flaubert!) rimează cu perfecţiunea. Străzile pietonale (marcate cu roz pe harta turistică a oraşului) le transpui rând pe rând, aşa cum în anii de ucenicie copiai câte-o frază a vreunui clasic ce te-a impresionat în mod deosebit; acum, că ai ajuns bine mersi la maturitate, numai parcurgând Kiraly utca, să zicem, ai putea să-ţi faci un stil („magistral”, bineînţeles; pentru unul „minimalist” e bine să iei Ferencesek utcaja). Iar ca totul să capete viaţă, bagi în sticla cu mesaj lumea din Szechenyi ter şi Dom ter trecând prin perdelele de apă din zilele caniculare, copiii jucându-se în havuzurile din pieţe şi parcuri, mierlele şi hulubii împresurând toate spaţiile verzi, şopârlele prăjindu-se la soare în plin centrul urbei, şi mai ales mirosul de busuioc & mentă & rozmarin & tutun de pipă ce învăluie atmosfera, ca şi cum oraşul urmează a fi prizat şi nu văzut. (Nu uiţi nici de cei câţiva boschetari, pe care i-ai tot întâlnit ba ici, ba acolo pe străzile oraşului, fiindcă şi ei fac parte din peisaj – în momentul în care şi ei au început să te recunoască, aproape că te-ai simţit adoptat de Pecs, al cărui primar se cheamă – dacă ar fi să-i traduci numele pre limba noastră – chiar… Păun!) Ce-ţi mai rămâne de făcut laşi pentru acasă, după ce vei fi aruncat „sticla cu mesaj, Pecs” în apele Balatonului/Senei, ca să-ţi desăvârşeşti lucrarea printr-un poem, a cărui curgere firească să-i întâlnească în sfârşit pe Jozsef Attila şi Paul Celan, înainte ca primul să devină o traversă a căii ferate maghiare, şi ultimul – un afluent al Senei.