Refuzată de Gaston Gallimard, dar salutată cu entuziasm de Albert Camus, Georges Bataille, Jean Poulhan ş.a., Povestea lui O, de Pauline Réage, Editura Trei, 2007, nu doar că a intrat în istoria literelor franceze, cum a şi prevăzut editorul ei, Jean-Jacques Pauvert, ci a făcut o frumoasă carieră internaţională, fiind tradusă în mai toate limbile şi devenind o referinţă absolută în materie de erotism.
Vor trece alţi 50 de ani, înainte ca autoare ei, Dominique Aury, redactor-şef la Nouvelle Revue Française, editoare la Gallimard, să iasă din umbra pseudonimului, asumându-şi paternitatea scrierii (de unde, la apariţie, erau bănuiţi André Malraux, André Pieyre de Mandiargue, Alain Robbe-Grillet, Jean Poulhan).
„Iubitul ei o invită într-o zi pe O să se plimbe printr-un cartier pe care nu-l mai frecventaseră niciodată”, aşa începe marea aventură, fiindcă peste doar câteva rânduri fata este poftită să urce într-o maşină, iar până la sfârşitul alineatului rămâne fără nimic pe dedesubt. Astfel este condusă la Roissy, într-un soi de castel al împlinirii tuturor dorinţelor (masculine, se înţelege!), şi dată pe mâna unor mari maeştri care o vor transforma într-o sclavă sexuală desăvârşită.
Iată cum sună declaraţia de dragoste a lui René, iubitul care a adus-o la castel: „Te iubesc. După ce o să te dau şi valeţilor, într-o noapte o să vin să te biciuiesc până la sânge”. Iar ca lucrurile să fie cât mai limpezi, ţine să precizeze „că el era cel care o poseda şi se bucura de ea prin intermediul celor în mâinile cărora o predase, din simplul motiv că el era cel care le-o predase. Trebuia să fie supusă şi să îi primească cu acelaşi respect pe care îl dovedea faţă de el (…) o iubea cu atât mai mult cu cât o dăruia”.
De la vorbe la fapte, trecerea lasă urme adânci pe pielea şi în sufletul protagonistei, încât peste alte câteva pagini aceasta simte cum „părţile trupului ei constant ofensate, ajunse cele mai sensibile, îi păreau, în acelaşi timp, că deveniseră cele mai frumoase, ca şi înnobilate (…) Deşi părea de mirare, a fi prostituată însemna a-ţi câştiga viaţa în demnitate, şi chiar despre demnitate era vorba”.
Considerată „cea mai sălbatică scrisoare de dragoste pe care a primit-o vreodată un bărbat”, înclin să-i dau dreptate lui Jean Poulhan atunci când afirmă că-n Povestea lui O „sunt supuse torturii mai degrabă o idee, o modă ideatică, o opinie, decât o femeie”. Cum rămâne însă cu fraza lui Netzsche: „Te duci la o femeie? Ia cu tine biciul!”?!
13 august 2012
