Nici o apă curgătoare nu trece prin Pecs, iar calea ferată – ca un făcut, paralelă cu Jozsef Attila utca! (tristă ironie a sorţii: pe aceeaşi stradă se află şi bazinul oraşului; or, se ştie că poetul s-a aruncat sub tren la lacul Balaton) – desparte urbea veche, coborând la vale de pe nişte coline împădurite care ar putea trece, într-o ţară netedă ca-n palmă cum e Ungaria, drept munţi, de cea nouă (iar după cum arată cartierele cu multe etaje, de-a binelea socialistă).
Graţie reliefului (ca să nu zici „mioritic”, te mulţumeşti să citezi versurile Anei Blandiana: „Dealuri, dulci sfere-mpădurite/ Ascunse jumătate în pământ…”), aşezarea se unduieşte feminin sub privirile tale dornice de privelişti, aproape că-ţi vine s-o strigi cu vechiul ei nume, Sopianae. (Puţină istorie: la începutul erei noastre, romanii anexează Panonia, iar pe la sfârşitul secolului întâi se poate vorbi deja despre o provincie romană în toată puterea cuvântului.
Numeroase drumuri comerciale ce traversează Panonia se întretaie în preajma masivului muntos Mecsek, care devine astfel un fel de zid natural al localităţii situate la poalele acestuia, Sopianae. În secolul al II-lea, împăratul Hadrian le conferă statut de oraş unor localităţi din Câmpia Panonică, cum ar fi Cibalae (actualul Vinkovici din Croaţia), Gorsium (actualul Tac din Ungaria) şi Sopianae (actualul Pecs). La sfârşitul secolului al 3-lea, Sopianae este promovată la rang de capitală a provinciei Valeria, pentru ca în secolul 4 oraşul să atingă o culme a dezvoltării sale. Este perioada în care aici se stabilesc numeroşi creştini, după cum o atestă vestigiile arheologice din perioada romană (Cella Septichora, Necropola paleocreştină, Mausoleul paleocreştin).
După căderea Imperiului Roman, la sfârşitul secolului al 4-lea, începe şi declinul urbei, ai cărei locuitori se refugiază în Peninsula Balcanică şi în Italia; de remarcat totuşi că oraşul subzistă în ciuda invaziei barbare, după cum o demonstrează şi vestigiile din perioada dominaţiei hune, germane şi avare. Reclădit în Evul Mediu pe temeliile – şi utilizând materialele de construcţie ale oraşului vechi – fostei Sopianae, actualul Pecs devine astfel un exemplu de continuitate…)
Tot bătând străduţele din perimetrul centrului istoric, te prinzi că, fără a-şi ascunde vârsta, urbea arată uimitor de proaspătă, ca şi cum tocmai a ieşit de la coafor. (Între paranteze, remarci numărul mare de frizerii, unele deschise de la 6 dimineaţa – ce din faţa gării feroviare, de pildă.) Mai exact, Pecs afişează un aer distins, de-o nobleţe nedezminţită în timp, ca pentru a sublinia o dată în plus că este un oraş de atmosferă (inspirată ideea autorităţilor locale de a plasa în pieţele urbei răzoare de busuioc, mintă, rozmarin şi alte asemenea minunăţii olfactive).
Altfel spus, contrar unor oraşe milenare irespirabile (îţi vin în minte două-trei nume, burguri pe cât de splendide la prima vedere, pe atât de încremenite în frumuseţea lor funerară văzute într-o perspectivă de durată), atmosfera capitalei culturale maghiare se primeneşte zilnic, graţie unui program artistic susţinut: în prima decadă a lui iulie, Festival utca în piaţa Catedralei; în fiecare miercuri seara, dansuri populare (irlandeze, maghiare, croate, scoţiene) cu participarea publicului larg în piaţeta din faţa teatrului naţional; fără a mai pomeni de concertele simfonice, fanfarele profesioniste, spectacolele de păpuşi, proiecţiile de filme etc. de la Zsolnay Kulturalis Negyed.
S-ar părea, nimic nu ar fi trebuit să tulbure liniştea acestui oraş predestinat frumosului, în care coexistă de secole catolici, protestanţi, musulmani şi evrei (Bazilica, templul, moscheea & sinagoga, toate în perimetrul unui kilometru pătrat!) – totuşi urcând într-o zi, în pantă abruptă, pe Dugonics utca, remarci o duzină de lumânări aprinse în poarta unui somptuos edificiu cu două nivele, sub portretul unei tinere fete; câteva zile mai târziu, un marş cu torţe (!!!) al T-shirturilor negre, numărând peste o mie de persoane, ce traversează oraşul pe Kiraly utca, stradă pietonală animată până târziu în noapte, din Szechenyi ter (piaţa centrală) până în faţa casei îndoliate, îţi dă fiori reci. (Ulterior afli că fata ar fi fost ucisă de un ţigan, iar procesiunea în cauză – numeroasă pentru un oraş de numai 150.000 de locuitori – cerea la modul imperativ alungarea străinilor din ţară! Un marş „alb”, paralel celui al „T-shirturilor negre”, nu strângea nici o sută de oameni…)
(va urma)