Linkuri accesibilitate

… abia revăzut „în oglindă” (citit printre rânduri) îşi dezvăluie întreaga-i complexitate.

Inegalabilă, arta discreţiei la niponi, ca şi cum scrierea ieroglifică le-ar fi „codificat” nu doar limba, ci şi fiinţa naţională. Astfel romanul Ceaunul, de Kiyoko Murata, Humanitas, 2011, distins cu Premiul Akutagawa şi ecranizat de Akiro Kurosawa, la o primă lectură pare alcătuit din te miri ce, ia nişte gesturi cotidiene ale unor adolescenţi trimişi în vacanţă la bunica lor de la ţară, ca abia revăzut „în oglindă” (citit printre rânduri) să-şi dezvăluie întreaga-i complexitate.

„Fusesem un copil care se ruga de mama să-l lase să cureţe cartofii”, astfel se prezintă de la bun început Tami, naratoarea de 17 ani, ce-o substituie pe bunică-sa la cratiţă. Şi tot din prima scenă apare „un ceaun mare, negru, de tuci”. Este asemenea armei cehoviene – deîndată simţi că „va răbufni” pe final. Deocamdată însă Tami-chan găteşte bucatele, iar mesele se transformă în mici banchete („Acesta-i raiul! acesta-i raiul!”, exclamă mereu Sanae Hanayama, surprinsă de calităţile de bucătăreasă ale nepoatei) în timpul cărora se conturează din amintirile bătrânei o cu totul altă istorie a familiei. Una mai degrabă întunecată, cu un frate ieşindu-şi de foarte tânăr din minţi, un altul fugind cu nevasta cizmarului la care intrase ucenic, şi un al treilea – reapărut din neant după vreo şase decenii – pe care pur şi simplu nu şi-l poate aduce aminte. Acolo unde un scriitor european ar fi înnegrit zeci de pagini, Kiyoko Murata are nevoie de doar câteva rânduri, pentru a spune povestea unei mari iubiri: fugarii trec printr-o pădure de cedri, iar la un moment dat văd „doi copaci, între toţi ceilalţi verzi, stăteau în picioare, roşcaţi”. Citez:

„– Şi atunci, femeia care mergea lângă Tetsuro a spus, văzându-i: «Priveşte, cedrii ăştia parcă s-au sinucis din dragoste…»”

Şi mai năucitoare este vestea pe care bunica i-o dă lui Tami, ca din întâmplare, şi anume că „Mugiko a murit imediat după ce te-a născut”, de unde fata nici nu bănuia că a fost adoptată. Între timp, ceaunul bunicii capătă dimensiunile unui simbol de temut: „…oala din faţa mea a ajuns mare cât un lac. Apoi am privit cu atenţie (…) Înăuntru erau capete şi mâini omeneşti (…) Am zărit înăuntru şi forma ciocanului cu care, poc-poc, Tetsuro lovea pantofii. Se legăna între valuri. Părul lui Mugiko plutea (…) Doi cedri erau în comă (…) Ce vedeam eu de-acolo, de sus, era chiar lumea aceasta de ţărână”. Amară hrană, aducerile-aminte!

30 iulie ’12
XS
SM
MD
LG