Linkuri accesibilitate

Indiferent din ce parte priveşti, preşedintele suspendat pare să aibă, ca şi România, un viitor nesigur, pe termen lung.


Unii spun că adversarii lor, reprezentaţi de preşedintele suspendat şi de partidul care-l susţine, ajutaţi de o justiţie coruptă şi profund politizată, au prădat ţara de multe miliarde de euro. Tocmai ei, „prădătorii”, susţin azi că vom pierde sprijinul financiar european, adică acei bani cu care cei de la guvern au astâmpărat foamea tiranică a clienţilor, dacă nu votăm împotriva demiterii preşedintelui.

Cei acuzaţi de lovitură de stat şi de trădare ( numiţi de aparatul de propagandă al lui Traian Băsescu „trădători”) spun că datoria externă a României e azi de patru ori mai mare ca acum trei ani pentru că, într-o perioadă de crâncenă austeritate, când străzile s-au umplut de nemulţumiţi expulzaţi de criză şi incompetenţa guvernului din fabrici şi organigrame, prădătorii din jurul preşedintelui suspendat ar fi fost preocupaţi doar să-şi aranjeze familiile pentru următoarele generaţii, să-şi umfle conturile, să-şi înlăture adversarii politici sau economici cu ajutorul serviciilor secrete atât de intime cu Traian Băsescu. Şi-apoi cine spune că banii nu au fost absorbiţi? Au fost absorbiţi de foame, fără să lase vreo urmă decât cea anatomică a rândurilor de burţi şi guşe cu care s-au gratificat demnitarii până mai ieri la guvernare.

Prădătorii sunt acum supraponderali şi nu mai pot ieşi pe uşile birourilor. Trebuie evacuaţi pe ferestre, cu pompierii şi serviciile de urgenţă. Un bun exemplu ar fi însuşi preşedintele suspendat.

Cu doar câteva zile înaintea referendumului, premierul le-a oferit jurnaliştilor o vizită gratuită la o aşa-zisă vilă de protocol unde cineva, un fost preşedinte, ar urma să se mute în 2014. Ar fi vorba, zicea mucalit premierul, despre Traian Băsescu, că el a avut mereu probleme cu spaţiul vital şi s-a aflat în conflicte teritoriale cu adversarii săi. Vila cu pricina ar fi un buncăr paradisiac pentru infernul de după terminarea mandatului. De după porţile ei solide dar cu orfevrerie sofisticată se poate aştepta asaltul adversarilor politici, navigând haihui prin apele limpezi ale piscinei.

Indiferent din ce parte priveşti, preşedintele suspendat pare să aibă, ca şi România, un viitor nesigur, pe termen lung. Unii l-ar vrea eternizat în politică, conservat în vitrina partidului, să colecteze voturi cu cimiliturile sale. Alţii, l-ar vrea coleg de puşcărie cu Adrian Năstase. Pe numele lui sunt câteva dosare, şi ele suspendate. Două se referă la tranzacţionarea dubioasă a unor locuinţe sau terenuri proprietate de stat. Nu e singurul din familie care nu-şi mai încape în cartea funciară. Fiica sa mai mare are şi ea probleme cu justificarea unor consistente tranzacţii imobiliare cu banii jos, într-o perioadă în care făcea naveta ca notar începător. Dar şi clienţii din partid au mari probleme dacă sunt puşi să-şi justifice banii mulţi făcuţi şi impunitatea de care s-au bucurat în calitate de bugetari şi rude de sânge doctrinar cu mai-marii zilei.

Tot trădătorii spun despre prădători în frunte cu Traian Băsescu că au creat un sistem de apărare care se foloseşte de instituţii ca de nişte redute să-i apere pe corupţi şi că au făcut din populaţie un scut uman, amestecând în luptă şi civili al căror sânge a făcut potecile politice atât de alunecoase.

Pe de altă parte, prădătorii spun despre trădători că sunt oamenii Moscovei. Un apropiat al preşedintelui Putin le-ar fi coordonat cele două campanii electorale pentru referendum (cea din 2007 şi cea de astăzi).
Cei doi pistolari din fruntea statului au reuşit să sperie vestul.


Unul, are constituţia unui rinocer pe care, dacă nu-l doboară tancul, cum l-ar putea întoarce din drum ruşinea? A plagiat, şi-a falsificat dosarul profesional, s-a împăunat cu trofee de plastic, compromiţând ideea de intelectualitate şi prestigiul academic românesc. El a trecut peste infamanta etichetă de plagiator, ascunzându-se dincolo de praful ridicat de diverse şi ridicole comisii care se bat în decizii contradictorii. El susţine că plagiatul e o acuză ridicolă demonstrând că nu i-au putut înscena altceva.

E drept că, pentru o ţară în care postmodernismul prost înţeles şi intertextualismul bine asimilat au ţinut loc de fantezie şi talent, calificând în rândul intelectualităţii pogoane de inşi care au fraudat idei şi sintagme din ştiinţele umaniste occidentale, a discuta despre plagiat înseamnă a râcâi răni nevindecate şi fatale. Un raft întreg de literatură esopică şi aluzivă, plină de citate fără ghilimele, de preluări de subiecte şi teme fără note de subsol pare să-i exonereze astăzi pe mulţi de orice grijă în privinţa paternităţii, pentru că, se ştie, „tatăl este incert”.

În cultura română s-a practicat ades ingineria inversă prin demontarea cărţilor şi teoriilor străine care, odată remontate, au fost revendicat de cultura autohtonă. De asemenea, faptul că mulţi profesori de la toate nivelurile educaţionale încurajează plagiatul, evaluând la superlativ referate şi proiecte clonate de pe internet aruncă subiectul plagiatului în derizoriu. Nu s-a întâmplat altfel cu platformele politice sau cu programele de guvenare, plagiate cu toate după scriptele Fondului Montar Internaţional şi cerinţele Uniunii Europene? Orice titlu poate fi cumpărat sau fabricat pe internet. Tombola cu diplome doctorale improvizată de simpatizanţii lui Traian Băsescu ironizează privatizarea sistemului de evaluarea şi de distincţii academice dar, la o analiză lucidă, s-ar putea observa că ambele tabere sunt pline de nulităţi cu diplome şi cărţi plagiate, folosite pentru a obţine privilegii şi un status intelectual la care, altminteri, nu ar fi acces.

Discuţia despre plagiat a fost însă dublată de cea declanşată pe lupta pentru reprezentarea la Bruxelles între preşedinte şi premier. Pare-se că preşedintele suspendat, sensibil la asemenea lucruri, a ţinut ascunsă în mânecă aceasta carte, cea a plagiatului, pentru a-i tăia coarnele lui Victor Ponta, transformându-l în animalul său de casă. Norocul premierului că nu prea pune preţ pe laurii academici şi a putut să se păstreze în şa, chiar dacă plagiatul era incontestabil cel puţin la nivel textual.

A fost ocazia când prădătorii au dat o lovitură de imagine, otrăvind fântânile şi pârjolind câmpiile. Demascându-i şi înfierându-i pe trădători. Premierului i-au zâmbit cenuşiu nişte politicieni europeni care păreau că nu mai ştiu cum să-l evite. Purtau mănuşi chirurgicale când îl întâlneau şi măşti de gaze când îi vorbeau. Iar prudenţa lor era justificată de vehemenţa calomnioasă a agenţilor de influenţă ai preşedintelui suspendat, convins şi azi, după o scurtă perioadă de luciditate, că este victima unei lovituri populare de stat.

Tot la capitolul trădare a fost trecută şi blocarea sistemului de transmisiuni speciale de care preşedintele suspendat continua să dispună, transformându-şi suspendarea într-o mascaradă. Nu ştim cât de lung era acest fir scurt. Ştim doar că l-ar fi putut folosi pentru a lua legătura cu oamenii săi din structurile locale pentru a-şi pregăti atacul final.

Tăierea firului roşu de la sediul de campanie al preşedintelui suspendat ar fi fost pusă la cale „de paiaţa de la Cotroceni şi clica sa de ticăloşi” pe care Traian Băsescu îi asigură că vor da socoteală în faţa legii după ziua referendumului. Şi pentru a fi sigur că nu vor avea vreo surpriză şi că referendumul va fi anulat, indiferent de rezultat, preşedintele şi partidul său i-au îndemnat pe simpatizanţii lor să nu vină la vot. Agită făclii olimpice invocând spiritul sportiv al întrecerii, dar i-au produs democraţiei româneşti arsuri de gradul trei.

De parcă lucrurile nu ar fi suficient de confuze, unele organizaţii nonguvernamentale care şi-au făcut din democraţie o mantră de corectitudine politică au spus că nu vor participa la referendum. Aşa ar fi democratic. Mai mult, îşi îndeamnă simpatizanţii să facă la fel, adică să nu participe la „mascarada” referendumului. Nici o ecuaţie politică nu poate explica cum renunţarea la un drept democratic înseamnă exercitarea unui drept democratic şi cum de, împreună, duc la consolidarea democraţiei.

Însă absenţa la vot face cât un vot pentru preşedinte astfel că oamenii sunt somaţi în numele democraţiei să-l voteze pe Băsescu aşa cum, cu ani în urmă, aceleaşi organizaţii le cereau alegătorilor să-l voteze pe Ion Iliescu, pe principiul răului mai mic. De partea cealaltă, zilele trecute, o altă mână de ONG-uri, multe comice, inutile sau inexistente, au semnat cu troica la guvernare un acord de principiu în spatele căruia se află douăzeci de pagini scrise mărunt de schimbări radicale ale statului. Printre acestea, desfiinţarea unor instituţii juridice care ar fi bolşevice, se spune în document. E vorba despre instituţii care, în principiu, sunt vitale pentru mersul democraţiei şi pentru deconspirarea corupţiei economice sau morale, dar care, în practică, folosesc o sabie cu un singur tăiş, cel cu care-i decapitează pe adversarii politici ai lui Traian Băsescu. Toate ONG-urile semnatare spun că ambiţiosul şi abracadabrantul plan de reformă socială şi instituţională semnat şi de politicieni este apocrif, un fals numai bun de lansat în campanie. Dacă este fals, atunci este făcut de plastrografi calificaţi care ştiu să împartă minciuna în porţii mici pentru a-i face pe oameni dependenţi de ea.

Realitatea este cumva la mijloc, între cele două tabere. Este cert că, din grabă, actuala putere a sărit peste preludiu, transformând relaţia cu Constituţia într-un viol. Este cert că unele ordonanţe ale guvernului Ponta au forţat limitele legilor şi organigrama instituţiilor. Conform raportului pe 2011 al Oficiului european de luptă antifraudă, guvernul României a primit peste 200 de dosare spre cercetare în legătură cu nereguli penale înregistrate în ultimii cinci ani, multe implicând nume de răsunet, dar măsurile luate sunt ridicole. Asta ca să vedem cât de independentă este justiţia. La fel de controversată este şi destinaţia banilor pentru dezvoltarea resurselor umane, multe miliarde, care ar fi îngrăşat resursele umane ale PDL-ului.

Listele de puşcăriabili alcătuite de cele două părţi sunt tot mai lungi şi încep să se extindă în profunzimea trecutului îndepărtat, pe când partidul lui Băsescu era totuna cu partidul lui Iliescu. Nu e de mirare că lupta în jurul demiterii lui Traian Băsescu a trezit multe stafii politice. De pildă, primul premier postdecembrist, Petre Roman, schimbă vorbe grele cu primul ministru al culturii de-atunci, Andrei Pleşu. Amândoi au făcut parte din guvernul care a chemat sau, cel puţin, a tolerat reprimarea partidelor istorice în ianuarie şi iunie 1990, asmuţind câinii de pază ai firavei democraţii iliesciene (minerii şi alte categorii sociale care munceau, nu gândeau) împotriva intelectualilor, studenţilor şi ziariştilor. E drept că niciunul dintre cei doi (nici politrucul poliglot, nici intelectualul multipartit) nu a sacrificat nici măcar un prânz în semn de protest pentru a afla ce se afla în adâncurile tulburi ale acelor vremuri şi pe ce se baza, de fapt, reuşita lor profesională. Acum îi mustră conştiinţa şi ar vrea să-i facă vinovaţi pe ceilalţi de propria lor morală minimă.

După o asemenea campanie electorală, sistemul de sănătate trebuie refinanţat pentru că toxinele deversate în viaţa cea de toate zilele vor lăsa urme de neşters în sănătatea noastră morală. Fiecare tabără susţine că, eliminând-o pe cealaltă, am fi mai aproape de democraţie. O democraţie ca pe vremea partidului unic. Otrăvurile care plutesc între cel două tabere, din înălţimi olimpice, până la firul ierbii, pe unde umblă armatele de furnicuţe de pe urma cărora beneficiază şi unii şi alţii, au scindat societatea pe termen lung iar pacea socială seamănă că o comă. Asta şi pentru că fundamentul doctrinar al tuturor partidelor politice nu mai e de multă vreme interesul pentru binele public şi conservarea democraţiei, ci preluarea puterii în stat. Astfel că, din punctul de vedere al interesului public, referendumul este o lovitură de stat, indiferent cine-l câştigă.
XS
SM
MD
LG