Linkuri accesibilitate

Revista de cultură muzicală „Diapason” și criticii săi îi dedică marii pianiste de origine română Clara Haskil un elogiu de excepție.


Extrem de rar se întîmplă ca unui muzician român să i se dedice coperta unei reviste renumite, fie ea de specialitate muzicală sau altfel. Pianista de origine română Clara Haskil este excepția în această vară, iar revista franceză „Diapason” îi aduce un elogiu în cuvinte de apreciere cu totul deosebite. Clara Haskil este subiectul Agendei culturale redactată de Victor Eskenasy.

Deși mulți amatori ai muzicii clasice se așteptau să vadă în luna iulie coperte ale revistelor muzicale internaționale dedicate dirijorului Sergiu Celibidache de la nașterea căruia se împlinesc zilele acestea o sută de ani, realitatea contrazice speranțele și nu, neapărat, în mai rău. Pianista Clara Haskil, născută la București în ianuarie 1895, face coperta și este cea aleasă pentru un amplu elogiu în lunarul „Diapason”, o bună revistă de cultură muzicală editată în Franța.

Editorii revistei o denumesc pur și simplu pe Clara Haskil, dispărută în decembrie 1960, „soarele negru al pianului”, scriind - și nu fără temei - „la peste o jumătate de secol după moarte, acest astru al pianului continuă să ne lumineze cu întreaga luminozitate a sentimentelor umane”.

Clara Haskil

Clara Haskil

Muzicologul Jérôme Bastianelli trece în revistă viața marii pianiste, desfășurată s-ar putea spune între „suferință și pasiune”. Suferința a însoțit-o pe tot parcursul vieții, întreruptă de interludii compensatorii de împlinire muzicală. De la neînțelegerea cu profesorul ei parizian Alfred Cortot, care îi reproșa la un moment dat, lipsit de orice delicatețe, că ar cînta un anume pasaj „ca o femeie de serviciu”, pînă la anii primului război mondial petrecuți într-un sanatoriu pentru a i se trata o scolioză mereu rebelă, ani ce aveau să-i submineze cariera interbelică, de la relativa ei marginalizare și nerecunoaștere, ce au urmat, pînă la incertitudinile trăite în încercarea de a se salva de la holocaustul nazist ce părea la un moment dat de neocolit din cauza opoziției administrației elvețiene de a da curs cererilor de protecție făcute de alți elvețieni inimoși, Clara Haskil și-a petrecut viața, pînă în anii celebrității ei tîrzii, între 1950 și 1960, într-o permanentă neliniște interioară.



Un echilibru instabil, compensat parțial de prietenia acordată de mari mecena ai muzicii, precum prințesa de Polignac și omul de afaceri elvețian Werner Reinhard de la Winterthur, în anii 30, sau contesa Lily Pastré în timpul celui de-al doilea război mondial, de marea amiciție cu Dinu Lipatti sau cu industriașul elvețian Michel Rossier. Pentru a nu-i mai pomeni pe alți mari muzicieni ai timpului, începînd cu George Enescu, de a cărui protecție și încurajare s-a bucurat din tinerețe, dirijorul Hermann Scherchen, violoncelistul Pablo Casals, care o invita în 1950 la Festivalul aniversar Bach de la Prades, pianistul Nichita Magaloff sau violonistul Arthur Grumiaux, cu care a imprimat integrala excepțională a Sonatelor pentru vioară și pian de Beethoven.

Coperta unui CD Tahra cu un concert inedit

Coperta unui CD Tahra cu un concert inedit

Pentru cel de-al doilea muzicolog care o elogiază în ultimul număr al revistei „Diapason”, Alain Lompech, Clara Haskil ar rămîne „un mister în vîrful degetelor”: „a încerca de a descrie arta ei, de a o circumscrie, de a o plasa în contextul epocii ei, este o experiență singulară și... imposibilă” - susține criticul. Echivalentul unui efort de a „explica inexplicabilul”. Clara Haskil era iubită pentru „fragilitatea ei, ceea ce era descris ca puritate estetică, limpezime a stilului, pentru faptul că nu se interpunea niciodată între piesa cîntată și ascultător.

„Cum cînta Clara Haskil?” - se întreabă Alain Lompech. „Nu aș putea să o spun. Așa cum nici un muzicolog care analizînd notă cu notă zecile de imprimări, nu ar fi în măsură să descrie o epocă sau să alcătuiască o istorie evolutivă a interpretării”. Alain Lompech care, după mărturisirea sa, i-a studiat viața și maniera de a cînta timp de 30 de ani, reamintește un episod revelator: întrebată, de un mare dirijor cum îl concepe ea pe Mozart, Clara Haskil răspundea simplu: «Eu nu îl concep pe Mozart, îl cînt numai așa cum este scris în partitură”. Cîți pianiști au astăzi o asemenea atitudine onestă față de ceea ce cîntă în fața publicului?...
XS
SM
MD
LG