Balta stătută a politicii româneşti e răscolită de tornade. A început sezonul de braconaj. Trofeul calităţii? Capul lui Traian Băsescu. Vânătoarea de capete a fost organizată ca un atac mafiot respectând, zic unii hăitaşi făcând cu ochiul, regulile luptei politice impuse chiar de preşedinte. Nu trebuie să căutăm limite inferioare ale acestei încleştări. Cultura politică de tabloid, manele şi telenovele a dezvoltat o nouă generaţie de insurgenţi, pe care ura şi foamea îi face să nu mai respecte nici un principiu şi nici o lege, susţinând că oricum acestea erau strâmbe. Au câştigat puterea invocând nemulţumirea altminteri gregară a străzii, dar au substituit, a doua zi după şpriţul victoriei, lista de revendicări cu propria agendă. Ca de obicei, oamenii obişnuiţi au fost scutul uman şi victimele colaterale în lupta politică. În mod paradoxal, asta nu-l face pe preşedinte o victimă inocentă. Traseul celei de-a doua suspendări este presărat cu cadavrele celor loviţi de limuzinele prezidenţiale. Şi cam tot ce le reproşează celor care îl urmăresc cu potera li se poate reproşa lui şi clonelor sale cu asupră de măsură.
Dosare de corupţie? Partidul care-l susţine pe dl Băsescu ar trebui să-şi decimeze rândurile dacă ar fi să dea explicaţii pentru actele sale de corupţie la Direcţia Anticorupţie aşa cum o fac cei din fosta opoziţie. Doar că, nu odată a fost clar că justiţia funcţionează în mai mulţi timpi şi răspunsul este asimetric: cu cât mai mare corupţia, cu atât mai lente şi mai labirintice sunt cercetările. De multe ori procurorii se tem să tragă undiţele pentru ca peştii cei mari să nu le amputeze mâinile. Însuşi dl Băsescu ar trebui să dea socoteală pentru câteva pete de neşters de pe fişa sa profesională. Dezgustul oamenilor faţă de această anticorupţie selectivă a fost un extrem de puternic factor motivant la alegerile locale de luna trecută.
Întreaga clasă politică are probleme locative şi financiare- mulţi au venit delirând de foame la putere, politica îmbogăţindu-le viaţa şi clanul cu case, terenuri şi conturi. Caracterul politrucilor a fost spălat de mai multe valuri de prosperitate iar în cazul fostului partid la putere, traiul bun a început o dată cu criza care, la rându-i, a coincis, providenţial, cu începutul mandatului lor. Citiţi-le declaraţiile de avere de-a lungul anilor să înţelegeţi cui i se adresa Traian Băsescu, când le ura alegătorilor să trăiască bine. Criza pare să-i fi prins pe politicieni în ochiul calm al ciclonului, unde şi-au putut cultiva nestânjeniţi relaţiile şi conturile, chiar dacă în jur totul era fărâmat de vârtejul ucigaş. Au făcut curat cu aruncătorul de flăcări, sub pretextul depolitizării, uneori desfiinţând şi reînfiinţând instituţii ca să nu mai trebuiască să dea socoteală în justiţie, apoi şi-au adus oamenii că de! nu poţi da bani, licitaţii, contracte, regii autonome şi companii de stat pe mâna străinilor. Şi-aşa se face că, în vreme ce salariile, pensiile, alocaţiile şi alte cheltuieli bugetare erau reduse fără anestezie, cu lovituri de topor, salariile şefilor, directorilor, adjuncţilor şi clienţilor rămâneau intacte, ba creşteau odată cu ţara şi odată cu salariile, şi tupeul lor. Nu odată dl Băsescu a sărit în ajutorul tovarăşilor săi de partid şi de stat apărându-i de presa “ticăloşită”, mai ales când aceasta îi controla la portofel. Aşa se face că printre rezultatele economice ale fostei guvernări Boc-Ungureanu se numără şi o dublare a datoriei statului şi o serie de contracte dubioase prin care erau cedate resurse minerale, naturale şi energetice.
Presiuni asupra justiţiei? Preşedintele spune că nu au fost decât nişte vorbe acolo, inofensive, ca orice vorbă. Nişte răsteli către Consiliul Superior al Magistraturii, Procuratură şi Înalta Curte pe care preşedintele le-a rostit nervos de propria retorică în faţa unor creştete prea-plecate. Procuratura era îndemnată să aloce resurse şi să grăbească soluţionarea unor dosare (e la fel de aadevărat că, în cazul dosarelor despre decembrie 89 şi al mineriadei din 13-15 iunie, cele invocate de preşedinte, Procuratura şi-a târât picioarele parcă în aşteptarea prescripţiei faptelor) Oricum, procurorul general a lăsat capul în jos şi a bâiguit la repezeală şi cu o sintaxă înlăcrimată câteva scuze. Tot vorbe inofensive au fost şi acelea prin care îi îndemna pe magistraţi să prevadă în soluţiile judecătoreşti de restituire a banilor opriţi cu japca de guvernul Boc, sursele financiare din care să fie plătiţi.
Şi Curtea Constituţională a fost pentru politicienii la putere o curtea a miracolelor. De prea multe ori, Curtea a fost doar o anexă politică a celor care i-au propus pe judecători. Normal câtă vreme preşedintele şi cele două camere propun câte trei judecători pe termen de 9 ani. Este o construcţie care dă culoare şi miros politic tuturor deciziilor luate de aceşti judecători. De ce ar trebui ca această instanţă, aşa cum arată astăzi, rezultată a unui troc politic, să reprezinte instanţa absolută a legii în România, mai ales că din ea fac parte magistraţi cu un prea scurt trecut profesional, de multe ori îmbinat cu un util stagiu politic? De ce să nu fie validată de CSM sau oricare altă instanţă superioră a magistraţilor? Conform legii, “judecătorii Curţii Constituţionale trebuie să aibă pregătire juridică superioară, înaltă competenţă profesională şi o vechime de cel puţin 18 ani în activitatea juridică sau în învăţământul juridic superior”. Dintr-un motiv sau altul puţini dintre judecătorii Curţii Constituţionale respectă aceste cerinţe. Unii nici nu prea au experienţă de judecători, alţii nu aveau vechimea cerută la momentul numirii, mulţi au avut, cu ani în urmă, o scurtă carieră în magistratură şi au optat, ulterior, pentru politică.
Presiuni asupra legislativului? Parlamentul a fost menajeria de casă a preşedintelui. Când l-a muşcat a pus mâna pe bici. Aleşii din parlament se bat cu alesul de vreo cinci ani. Au ieşit la iveală dosare, convorbiri telefonice interceptate, fotografii compromiţătoare făcute artistic de meseriaşii serviciilor secrete. Legislativul a fost blocat de guvern prin asumări de răspundere compozite, pe mai multe legi, multe contestabile şi detestabile, pe care ulterior guvernul a fost silit să le retragă pentru că erau neconstituţionale sau aveau efecte dezastruoase. Preşedintele s-a folosit de microfoanele presei ca de nişte măciuci prin care şi-a desfigurat, diabolizat sau anihilat adversarii. Iubitorii de democraţie de azi aplaudau pe atunci la scenă deschisă aceste linşaje mediatice. Folosindu-se de pârghiile pe care le avea (cele mai uzitate pârghii fiind coada de topor şi cea care declanşează ghilotinele în piaţa publică) preşedintele a executat cu succes democratic diverşi adversari, ba chiar întreaga opoziţie. De aceea când opoziţia a ales să boicoteze lucrările parlamentului, boicotându-l, preşedintele nu a fost preocupat că statul de drept, democraţia, viitorul românilor sunt în pericol. Poate pentru că ar fi trebuit, conform constituţiei, să arbitreze neînţelegerile nu să le exacerbeze?
Dispariţia spiritului civic? Vehemenţii avocaţi ai diavolului ar trebui să vadă din ce moment devin doar una dintre vocile acestuia. Puţini au fost cei pe care i-a preocupat dispariţia presei ( sute de periodice, posturi de radio şi de televiziune au sucombat în timpul crizei financiare şi de nervi a regimului Băsescu), ba unii vor ca şi acestea puţine care mai sunt să dispară pentru că nu le susţin punctele de vedere. Cu gândul la cei care critică prea des guvernul şi preşedinţia, Traian Băsescu printre riscurile de securitate naţională şi presa. Puţini au fost preocupaţi de moartea clinică a sindicatelor, ba chiar le-au cântat prohoduri vesele; puţini au fost şocaţi de desuetudinea în care au intrat protestele individuale (chiar şi ale celor care făceau gesturi extreme), ironizate de mulţi dintre sopranii corului prezidenţial; puţini au considerat nedemocratice trucurile prezidenţiale prin care s-au constituit majorităţi parlamentare şi s-au clădit guverne pe marginea unor acorduri cu clauze secrete şi mai nimeni nu este scandalizat de lobbyul antiromânesc făcut în străinătate de români care pretind că sancţionează astfel un guvern ilegitim.
Este evident că nici alternativa politică nu inspiră încredere. Când nu au fost compromişi de preşedinte, sfânta treime politică a partidelor la putere s-a compromis din prostie, lipsă de anvergură sau spirit de zarzavagiu care vrea să repare o nedreptate făcând alte zece. Şi foamea lor de putere care a măturat deja mai multe fotolii importante este zgomotoasă şi de rău augur. Însă este evident că tot ce se întâmplă acum cu repezitorul nu este decât filmul ultimilor ani dat înapoi, nu numai din încercarea de a îndrepta greşelile fostelor guvernări, dar şi pentru a le plăti poliţe şi a rescrie mecanismele instituţionale deturnate în ultimii ani. Câtă vreme toate construcţiile majore ale democraţiei vor fi ridicate pe baze politice, vor fi influenţate de fiecare tornadă politică şi se vor restructura sau chiar destructura la fiecare ciclu electoral. Mai ales când cultura politică a partidelor nu s-a emancipat prea mult faţă de legăturile de clan şi fiecare partid care ajunge la putere tinde să-şi impună cultura politică, inclusiv idolii şi tabuurile, întregii societăţi. Amoralismul clasei politice, de la preşedinte la liderii principalelor partide a transformat răul necesar al luptei politice într-o bătaie de stradă. E felul lor de a implica şi opinia publică în politică. Oamenii obişnuiţi au devenit o anexă a acestui război şi nu pot spera decât să nu fie loviţi de cărămizile care se desprind din zidăria instituţiilor democraţiei. Unii încearcă să le recupereze dar ce să faci cu o simplă cărămidă când întreaga construcţie stă să se surpe?
