Linkuri accesibilitate


Cuvîntul „plagiarius" înseamnă, în latină, „răpitor" - cineva care răpește sau fură persoane sau bunuri. Termenul a dat mai departe cuvîntul „plagiat" care e folosit în epoca modernă pentru a descrie furtul intelectual. Mai precis, hoția unui autor care ia din alte cărți, pune în propria carte și se laudă că e autorul muncii altuia.

Plagiatul e cea mai mare rușine posibilă în lumea academică: Odată dovedit, plagiatul atrage excluderea din profesie și retragerea titlurilor universitare. Plagiatorul se bazează pe un singur lucru. El e convins că nimeni nu va căuta acolo de unde a furat el. Din acest motiv, plagiatorul caută lucrări necunoscute sau lucrări puțin cunoscute în țara lui.

Astfel, cine copiază dintr-un tratat de drept se bazează pe lipsa de interes a publicului general pentru lucrări de drept. Alții copiază din lucrări publicate cu mult timp în urmă în, de pildă, Norvegia și își fac socoteala că la București n-o să se prindă nimeni. În aceste condiții, palgiatul a făcut ravagii, fără riscuri.

Pînă acum aproximativ 10 ani. Atunci, odată cu generalizarea cercetării pe internet, s-a întîmplat ceva contradictoriu. Pe de o parte, plagiatorul s-a trezit că are acces la aproape orice lucrare publicată în lume, oricît de îndepărtată țara și oricît de necunoscută editura care a publicat cartea. Pe de altă parte, au apărut programe speciale, așa numitele soft-uri, setate să descopere porțiunile luate dintr-o lucrare și puse în alta. Aceste programe au deasemenea acces la orice lucrare publicată în lume. Prin urmare, șansa hoțului se reduce pînă aproape de zero. Din acel moment, războiul testelor de plagiat a devenit inevitabil. Lucrările elevilor sau ale studenților sînt trecute prin soft-ul care găsește hoția. La fel, tezele de doctorat. Rezultatele sînt dezastruoase.

Procentajul de hoție dovedită e constant ridicat. Persoane cu funcții publice înalte sînt puse într-o situație penibilă, după ce se dovedește că au lucrări de doctorat furate. România e un caz alarmant. Rata de copiat și furt la examene e în continuare ridicată. Bacalureatul e un examen de neconceput, astăzi, fără camere video de supraveghere. Demnitari de stat, un Ministru al Educației și chiar Primul Ministru al Guvernului, Victor Ponta, sînt dovediți negru pe alb ca plagiatori, adică autori de lucrări furate, în baza cărora au obținut titluri de Doctor.

De unde mania furtului intelectual în școlile și în mediile politice românești? În cazul elevilor și studenților, lucrurile sînt relativ simple. Elevii și studenții folosesc tehnologia de ultimă oră pentru a trece teste pentru care nu sînt pregătiți. Aceste procedee continuă vechea tehnică a copiatului, cu deosebirea că internetul oferă mijloace mult mai numeroase și mai rapide.

Efectul e catastrofal pentru sistemul de educație. Promisiunea distinctă a unui examen furat cu succes scoate din discuție pregătirea. Cine știe că are o șansă dacă fură, nu mai pune mîna pe carte. Școala se transformă într-o competiție strînsă între studenții care se perfecționează în arta furtului și Universitățile care au sau n-au mijloace de detecție suficient de puternice. În mare, rămînem, însă, la vechea problemă: o parte din elevi și studenți încearcă să trișeze. Partea care încearcă înșelăciunea e tot mai numeroasă dar va fi, de regulă, ajunsă din urmă de tehnologia anti-furt. În cazul politicienilor cu doctorate furate, povestea e mult mai complicată.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG