Volumul lui Constantin Gîrbea, „Diplomat şi ziarist“, este un amestec de amintiri personale, tributare stilului protocronismului păşunist, cernite totdeauna printr-o sită deasă, patriotică, şi articole alese din presa germană a vremii sau articole pe care el le-a publicat în revista securiştilor rezervişti „Vitralii“ şi mai ales în „Tribuna României“.
Această gazetă de propagandă externă a regimului a apărut după 1972 la Bucureşti şi era destinată, în exclusivitate, exilului românesc. Primul ei redactor şef era scriitorul protocronist Paul Anghel (1931-1995), iar din 1974 pînă-n 1990 era condusă de Petre Ghelmez (1932-2001). „Tribuna României“ succeda, de fapt, revista de şi mai tristă amintire „Glasul patriei“, înfiinţată, în 1955, în timpul stalinismului.
Sediul central al redacţiei s-a aflat la început în Berlinul de est, în capitala Germaniei comuniste, R.D.G. - DDR. După venirea la putere a lui Nicolae Ceauşescu, în 1965, şi accentuarea cursului de independenţă faţă de puterea hegemonială de la Moscova, s-a efectuat mutarea la Bucureşti. Printre colaboratorii revistei au fost multe nume sonore ale mişcărilor extremiste din perioada interbelică, interzise pînă-n 1964. Printre foştii deţinuţi politici care au intrat în simbria regimului s-au aflat şi Nichifor Crainic, Radu Gyr, Dumitru Stăniloae, Constantin Noica şi alţii.
Articolele publicate de Constantin Gîrbea în revista „Tribuna României“ erau semnate cu pseudonimul C. Severineanu.
În capitolul dedicat Germaniei, fostul diplomat se opreşte şi asupra momentului 1967, cînd România a stabilit relaţiile diplomatice cu R.F. Germania, „împotriva voinţei ţărilor socialiste“, calificîndu-l, drept un „eveniment major“. Prezentînd faptul în dimensiuni mărite faţă de realitatea istorică propriu zisă, Gîrbea susţine că „acest gest al României“, i-ar fi „deschis Germaniei calea spre unificare“.
Recurgînd la vechiul şi falsul clişeu al victimizării României de către străinătatea nerecunoscătoare, Gîrbea afirmă că episodul stabilirii relaţiilor diplomatice „este azi subestimat“ şi „de aceea trebuie să acţionăm pentru ca România şi rolul ei în procesul de unificare germană să nu fie dat uitării“. (Text reprodus şi pe coperta volumului!)
În numeroase pasaje, autorul aminteşte de legături cu unii ziarişti străini, uitînd însă să spună că avea sarcini concrete ca diplomat să ofere acestora anumite informaţii, dacă aceste informaţii erau reale sau contrafăcute, de unde proveneau aceste informaţii şi cum arătau rapoartele sale trimise la Bucureşti, în care relata despre operaţiunile în care fuseseră implicaţi jurnalişti.
Într-un reportaj difuzat de televiziunea publică germană (ARD), la sfîrşitul anului 1988, Dagobert Lindlau a încercat să convingă opinia publică germană că programul regimului ceauşist de „sistematizare“ a localităţilor nu a fost nimic altceva decît o
Presa germană a respins în unanimitate controversatul reportaj al lui Dagobert Lindlau, în care acesta a prezentat ca dovadă - pentru ceea ce el considera o politică de dezinformare a opiniei publice - comuna bănăţeană Gottlob. Despre această comună, o agenţie de presă afirmase, dintr-o greşeală, că urmează să fie dezafectată. În realitate, era vorba despre satul învecinat, Vizejdia, despre care în ziarul „Scînteia“ (din 10 august 1988) se putea citi, negru pe alb, că urmează să dispară. Lindlau a respins orice rectificare şi a refuzat să participe la o discuţie cu membrii Comitetului pentru drepturile omului din România din cadrul Fundaţiei „Heinrich Böll“. Într-o scrisoare, din 16 februarie 1989, semnată de directorul fundaţiei, Lukas Beckmann, i se reproşează lui Lindlau faptul că s-a lăsat transformat de către regimul ceauşist într-un instrument de legitimare a politicii dictatorului român în străinătate.
Ambasadorul Marcel Dinu a fost invitat să participe alături de Lindlau la o dezbatere privind proiectele de distrugere prin sistematizare a localităţilor din România. Lindlau şi Dinu nu au acceptat această invitaţie.
În semn de recunoştinţă pentru serviciile de cosmetizare a imaginii internaţionale degradate a dictatorului, Ceauşescu personal a acceptat în preajma ultimului congres PCR din anul 1989 să-i acorde lui Dagobert Lindlau un interviu în exclusivitate, interviu despre care vorbeşte şi Constantin Gîrbea (p. 24).
Pe ocolite, fostul diplomat mai vorbeşte în cartea sa şi despre Herta Müller şi directorul Casei Literaturii din Berlin, Ernest Wichner, neputîndu-şi ascunde frustrarea că scriitoarea a refuzat să-i acorde un interviu (pp. 220-222). Şi mai ciudat este articolul-portret(?) dedicat autorului originar din România, Hans Bergel, distins cu ordinul „Meritul cultural“ (pp. 223-224). Faptul că Bergel fusese o victimă a justiţiei staliniste şi, după emigrare, un obiectiv permanent al Securităţii, nu este menţionat nici măcar printre rînduri. În schimb, revine asupra unei idei repetate excesiv: „În lumea de azi nu trebuie să se uite că România a fost prima ţară socialistă care a stabilit relaţii diplomatice cu RFG. Fără aceste noi posibilităţi pentru un dialog oficial cu RDG, procesul de unificare de acum 20 de ani nu ar fi fost posibil.“ (p. 224)
* Marcel Dinu, 42 de ani în diplomaţie. Ambasador sub patru preşedinţi, Fundaţia Europeană Titulescu. Seria relaţii internaţionale, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009.
Constantin Gîrbea, Diplomat şi ziarist, Editura Detectiv, Bucureşti, 2011.
