Linkuri accesibilitate

Scrierile memorialistice ale foştilor diplomaţi ai regimului ceauşist, acreditaţi în Germania, Constantin Gîrbea şi Marcel Dinu.


Cititorul care va aştepta să descopere în cele două cărţi semnate de foştii diplomaţi, Marcel Dinu şi Constantin Gîrbea, nişte dezvăluiri senzaţionale, legate de felul cum a funcţionat diplomaţia în perioada comunismului va constata deja după primele pagini că aşa ceva nu va afla. Amintirile celor doi, însă, sunt mai degrabă semnificative pentru ceea ce trec sub tăcere decît pentru conţinutul lor real.

Ceea ce se poate observa este un uşor ton de autovictimizare, combinat cu auto-elogierea activităţii „în slujba poporului“ care transgresează, mai ales, credibilitatea memorialistului diplomat Marcel Dinu. Pentru a minimaliza rolul său ca un pion important al regimului ceauşist, plasat într-unul din cele mai sensibile locaţii ale politicii externe, fostul ambasador în RFG (între anii 1986 şi 1990) încearcă să acrediteze ideea că el fusese o victimă a poliţiei politice. Recurgînd la stilul aluziv al conspirologilor, Dinu aminteşte la un moment dat de faptul că s-a aflat „sub o urmărire strictă din partea organelor atotputernicei Securităţi“ (p. 118).

Estompează, însă, cu „talent diplomatic“ sarcinile concrete pe care le-au avut „organele“ în cadrul ambasadelor. Nu aflăm mai nimic despre acea interdependenţă între sarcinile unor diplomaţi, primite şi executate în numele aparatului diplomatic şi cel al aparatului invizibil al Securităţii.

Semnificative pentru ocolirea acestui complex sunt două momente din timpul şederii lui Marcel Dinu în Germania federală, din 1989. Primul episod, ocolit cu grijă de către autor, se referă la Congresul Bisericii evanghelice din Berlinul Occidental, din vara lui 1989, cînd urma să se organizeze o dezbatere legată de situaţia social-politică din România, întitulată „Camera română din casa europeană“. La respectiva întîlnire urma să participe şi scriitoarea Herta Müller. Regimul de la Bucureşti a încercat atunci prin toate mijloacele să împiedice această întrunire, punîndu-şi în mişcare nu numai agenţii ci şi aparatul diplomatic.

Marcel Dinu a adresat atunci o scrisoare organizatorilor (a se vedea textul în facsimil) în care afirmă că discuţia programată constituie o încercare inacceptabilă de amestec în treburile interne ale României, prin care se urmăreşte „o defăimare a ţării mele“.

În scrisoarea respectivă mai susţine că dezbaterea nu va contribui la o apropiere între România şi Germania. „O dovadă pentru asta este, participarea unei persoane [pe care n-o numeşte, dar care este Herta Müller], care ne este binecunoscută în urma unor poziţii evident ostile şi anti-româneşti.“ În consecinţă, Dinu a respins invitaţia de a participa la congres.

Organizatorii, însă, fuseseră şantajaţi şi din partea Bisericii evanghelice din România cu îngheţarea relaţiilor bilaterale şi cu refuzul de a participa la reuniunea de la Berlin, dacă nu se va contramanda dezbaterea amintită. În ultimă instanţă, Herta Müller nu a mai participat. Ar fi fost totuşi interesant să aflăm din memoriile lui Marcel Dinu cum a arătat raportul său către centrala din Bucureşti, în care a relatat despre acest „succes al politicii externe româneşti“ la care a contribuit şi el.

Într-o cuvîntare ţinută în toamna anului 2010, cînd a fost distinsă cu premiul pentru drepturile omului „Franz Werfel“, laureata Premiului Nobel pentru Literatură a descris acest incident inspirat din umbră şi de Securitate. (A se vedea aici şi un articol din Börsenblatt, din 1.11.2009; alte detalii au fost postate pe blogul revistei Halbjahresschrift aici şi difuzate de Europa liberă, pe data de 18. 1. 2011). Dovezile pentru implicarea Securităţii se cunosc din documentele păstrate în arhiva CNSAS.

Celălalt episod pe care Dinu nu-l ocoleşte în carte se referă la revoluţia contra regimului ceauşist din decembrie 1989. El vorbeşte despre încercarea unor demonstranţi de a pătrunde cu forţa în incinta ambasadei din Bonn şi la momentele tensionate şi dramatice de atunci, insinuînd că unii dintre manifestanţi ar fi avut arme albe şi de foc, avînd intenţia de a recurge la violenţă (pp. 146-147). Marcel Dinu uită, însă, să spună de unde ştie că, într-adevăr, unii dintre demonstranţi erau înarmaţi. Nu uită, în schimb, să afirme în acest context că cele mai neplăcute demonstraţii care s-au derulat în cursul mandatului său în faţa amabasadei „au fost cele ale iredentiştilor maghiari“ care pentru a atrage mai mulţi participanţi i-ar fi plătit pe aceştia cu sume între 30 şi 50 de mărci (p. 145).

*Marcel Dinu, 42 de ani în diplomaţie. Ambasador sub patru preşedinţi, Fundaţia Europeană Titulescu. Seria relaţii internaţionale, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009.
Constantin Gîrbea, Diplomat şi ziarist, Editura Detectiv, Bucureşti, 2011.
XS
SM
MD
LG