Plecat din România ceauşistă în 1987, Matei Vişniec îşi stoarce – cehovian – „robul din el” într-un roman redactat în primele sale luni pariziene ale lui 1988, şi care a trebuit să aştepte apoi 20 de ani înainte să vadă lumina tiparului, Domnul K. eliberat, Cartea românească, 2010.
„Într-o bună dimineaţă Kosef J. fu eliberat”, astfel debutează romanul, iar trimiterea la Procesul lui Kafka este cât se poate de explicită: doar că nu numai numele personajului e întors pe dos, însăşi acţiunea-i re-scrisă în răspăr – un pariu câştigat de autorul român.
Credeţi că vestea eliberării îl bucură pe deţinutul din celula nr. 50? „O tristeţe adâncă îl cuprinse pe Kosef J., mai ales din cauza faptului că nimeni nu-i spunea ce să facă”, iată prima reacţie a personajului, care este frânt peste alte două pagini de-o cumplită senzaţie de greaţă, iar foştii lui paznici îl ajută să vomite în closetul gardienilor: „– Încă puţin, domnule K., încă puţin. (…) Acesta fu momentul în care Fabius îl anunţă pe Kosef J. că, începând din dimineaţa aceea, era liber”. Abia dacă reuşeşte să se întrebe „ce mai putea să însemne şi asta, libertatea?”, că prima veste proastă îl lasă bouche bée: „întrucât sunteţi liber, ştiţi… porţia dumneavoastră s-a tăiat”.
Peste alte zece pagini, ajunge să înţeleagă că, „formal vorbind, eliberarea lui nu se terminase”, chiar dacă umblă în voie pe teritoriul penitenciarului, mănâncă împreună cu gardienii, ba chiar participă, alături de aceştia, la hăituirea unui deţinut evadat. Iar când descoperă în fosta sa celulă un alt om, realizează şi cât de tare este legat de aceasta: „Poftim, un alt om se afla în celula lui, în celula în care el dormise aproape dintotdeauna. În celula care începuse cumva să facă parte din el, devenise cochilia lui, o purta deja cu el, în sufletul lui, în carnea lui, în spinarea lui”.
Nici „spovedania” lui Fabius, temutul torţionar care aplica cele mai dureroase bătăi, din cap. 9 (absolut antologic), nu-i dezbate vechile reflexe: „Kosef J. nu putu să-şi reprime o explozie de entuziasm faţă de bătrânul gardian văzând cu câtă precizie săpa în memoria lor comună. (…) ar fi fost în stare să-l îmbrăţişeze pe Fabius, de bucurie că acesta ţinuse minte atâtea detalii”.
Peste alte 150 de pagini, un alt locuitor al celulei nr. 50, căruia Kosef J. îi dăduse din senin un pumn, se stingea în braţele sale, iar „Vinovăţia aceea, pe care Kosef J. nu şi-o putea reprima, echivala cu o mare bucurie umană, cu o dăruie de natură să transforme crima într-o binefacere”. Dar de-aici încolo nu mai suntem pe tărâmul lui Kafka, ci al lui Dostoievski!
25 iunie ’12
