Linkuri accesibilitate

Ritualurile democraţiei au devenit o subrutină a unei existenţe în care pluralismul şi competiţia de idei nu se simt defel bine.


Românii mai bifează un tur electoral. De data aceasta, deranjul democratic este mai mic- oamenii vor vota un vraf de aleşi la prima mână. Pentru o vreme, au dispărut politicienii second hand, pentru că a dispărut al doilea tur. Facem astfel, se zice, economie la hârtie.

S-a văzut, de astă dată, mai mult ca oricând, că ritualurile democraţiei au devenit o subrutină a unei existenţe în care pluralismul şi competiţia de idei nu se simt defel bine. Căscând în pumni de plictiseală şi cu sentimentul că jocurile sunt făcute, mulţi candidaţi s-au achitat de agenda unei campanii din care au fost vizibile doar refuzul dialogului, amatorismul candidaţilor şi superficialitatea programelor, de altminteri în proporţie covârşitoare plagiate de la adversari.

Totul este întreprins cu un aer de inevitabil, de fatalitate oarbă şi tocmai de aceea, totul duce la diminuarea mecanismelor democraţiei. De pildă, adoptarea votului uninominal dintr-un singur tur, măsură pentru care toţi au o ocară de spus, dar la care au pus cu toţii umărul în diferite momente ale naşterii, lăsând urme de neşters pe corpul legii. Votul dat acestei legi reduce drastic reprezentarea partidelor mici la nivel local şi le elimină la nivel parlamentar. Se vor califica în mare măsură doar cei care organizează alegerile.

De altfel, tranzitul intens dintre blocurile politice, direct sau prin suteranele unor partide caricaturale, special inventate, ca purgatoriu pentru cei mult prea compromişi, face ca alegerile să se transforme într-un moft. Tristele figuri pe care vrei să le eviţi votând cu ceilalţi reapar la fereastra învingătorilor, să culeagă cununi şi pomeni electorale. Întreg sensul democraţiei a fost denaturat prin încurajarea marilor transhumanţe care, modificând majoritatea parlamentară, stabilesc o nouă hartă a opţiunilor electorale.

Un alt motiv pentru care alegerile au ca efect pervers diminuarea democraţiei este comportamentul politicienilor care au purtat campania în culise unde şi-au măcinat cu lovituri de uzură adversarii. Numai că meciul se desfăşoară ilegal, iar la galerie nu sunt decât complicii politici. Este un comportament cu mare priză la publicul microbist pe care nu-l interesează neapărat standardele democraţiei, ci, mai degrabă, cine rămâne în picioare după un schimb de lovituri unde totul e permis.

Luptele oficiale, luminate dacă nu de programe şi idei, măcar de reflectoare şi frunţi transpirate, s-au dat fie prin intermediul campionilor locali care au schimbat sudalme peste gardul gospodăriilor, fie în presă, unde candidaţii direcţi au evitat să se întâlnească, preferând monologul sau litania de partid. Singur sau însoţit de naşii lui politici, candidatul se firitisea cu un om de presă întins pe post de covor roşu în faţa musafirilor. Un covor roşu plătit din buzunarul partidului, din taxa radiotv sau din conturile finanţatorilor, că de-aceea au fost lăsaţi să mulgă banii publici ani de-a rândul.

Consiliul Naţional al Audiovizualului a stabilit că nimeni nu a păstrat echilibrul prezentării, susţinerii şi promovării acestor subproduse politice. Nu e mai puţin adevărat că pentru membrii CNA, micii Napoleoni ai spaţiului virtual, orice campanie electorală este un prilej de a pune botniţă confruntării electorale, stabilind reguli imposibile şi monitorizări pricinoase, de parcă ideea principală a campaniei electorale este să ţină cât mai ascunse intenţiile viitoare ale candidaţilor, să-i lase pe oamenii obişnuiţi să bâjbâie prin bezna unor programe electorale quasiidentice, impunând hazardul drept principiu democratic. Consiliul a devenit, astfel, unul dintre factorii principali ai evazionismului şi absenteismului politic radiotelevizat. În luptele pentru audienţe, televiziunile, stimulate de purismul selectiv al CNA-ului, au preferat amenzile pentru subiecte picante în detrimentul celor pentru subiecte cruciale.

Regulile jocului audiovizual au exclus din dezbatere tocmai subiectele esenţiale ale unei Românii în criză, doborâtă de corupţie, proastă guvernare, abuzuri şi ilegalităţi, sub ameninţarea amenzii, pedepselor administrative şi ridicării licenţei. Invocând obligativitatea prezentării echilibrate a punctelor de vedere ale puterii, opoziţiei, guvernului şi preşedinţiei, majoritatea politică, indiferent care era aceea, a avut posibilitatea să-şi ascundă propria mizerie, să-şi apere corupţii şi să tacă pe marginea lipsei de reformă şi a incapacităţii de a gestiona criza fără a risipi mare parte din efortul şi loialitatea colectivităţii.

A fost o tăcere convenabilă şi contagioasă. Mai ales că războiul politic este dublat de altul, la fel de sângeros, între marii vectori de publicitate mediatică, un război în care au căzut din înaltul sateliţilor câteva antene şi s-au ridicat nişte canale colmatate de ştiri şi personaje toxice. Ele se bat, ca şi presa scrisă, în audienţe şi tiraje false, măsluite, deformate şi dilatate în funcţie de butoanele calculatorului apăsate, simulând o popularitate la care degringolada publicistică nu le-ar da nicicând acces. O minciună, da, dar nu e nouă - la urma-urmei, nu competenţele şi talentul i-au impus pe mulţi reprezentanţi ai elitelor politice, economice şi sociale din România, ci impostura biografică şi profesională.

Chiar şi cu regulile stricte impuse de CNA ultimele săptămâni au fost un festival naţional de scorneli publicistice. S-au publicat dosare fanteziste şi ştiri neverificate, au fost resuscitate calomnii că, după cum ştim, ceva tot rămâne, un nor toxic care-şi fac loc în intenţia de vot a cetăţeanului. Cine mai are timp să le verifice? Şi de ce? Calomniatul trebuie să găsească o minciună mai mare şi mai convingătoare. Repede, înainte să se deschidă urnele de vot.

Alegătorii înşişi par plictisiţi de corvoadă. Deşi ar trebui să voteze persoane, votanţii nici nu le cunosc, uneori le confundă cu clonele oportuniste sau strategic alăturate pe buletinul de vot. De multe ori, diferenţele nici nu mai par semnificative. Alegerile au un ce de inevitabilitate, mai ales de când circulă ideea ca votul să fie obligatoriu. Fiecare tur electoral de după 1989 a fost gândit în răspăr cu realitatea de pe stradă şi folosit, alături de dosarele politice, subversiuni şi delaţiuni, ca o armă de distrugere în masă a adversarilor. A fost gândit nu ca un spaţiu de dezbatere şi alegere, ci ca o capcană bine dată cu miere pentru alegători.

Desigur, nivelul de mizerie nu poate atinge recordurile din mai 1990, dar politicienii lucrează intens pentru asta. Anii care au trecut au complicat şi mai mult jocul electoral pentru că au crescut mizele financiare şi resursele de influenţă şi putere. Campania electorală instituţională este dublată şi sufocată de cea asimetrică, informală, în care câinii sunt eliberaţi din adăposturi să tulbure nopţile dinainte de vot, tomberoanele de gunoi sunt răsturnate, străzile sunt răvăşite de lucrări interminabile puse în cârca adversarilor, sediile partidelor sunt evacuate sub pretexte subţiri, corturile electorale ale adversarilor sunt vandalizate, echipele de mardeiaşi ale competitorilor se măsoară-n bâte şi lanţuri în faţa sediilor de campanie.

De fapt, adevărata campanie nu s-a văzut la televizor. Nu s-au dat tricouri, găleţi, pixuri, sacoşe cu mâncare, bani la oră de maximă audienţă. Nu s-au deschis economate cu sigle de partid în preziua alegerilor. Nu s-au promis materiale de construcţie sau locuri de casă pe prima pagină a ziarelor. Dacă adversarii politici ezită sau evită să se întâlnească în public, preferă, în schimb, întâlnirile fără martori, pentru că politica românească i-a învăţat să dea fără să lase urme.
XS
SM
MD
LG