Linkuri accesibilitate

„Sunt mânată din interior să scriu despre această temă de rănile pe care le port cu mine. Sinele meu este legat de experienţa dictaturii...”


Încă pe atunci când îşi redacta primul său roman, pe care-l trimite în Germania pe post de buzdugan înainte să se repatrieze ea însăşi, Omul este un mare fazan pe lume, Humanitas, 2011, Herta Muller se anunţa drept un scriitor în toată puterea cuvântului, chit că nimeni (mai cu seamă în România ceauşistă) nu ar fi pariat pe destinul viitoarei laureate a Premiului Nobel.

La acea oră însă (suntem în 1986), cartea stârneşte o reacţie dură – nu doar din partea oficialităţilor, dar şi a comunităţii germane din România, care vede în Herta Muller o „murdăritoare de cuib” (până şi un critic avizat, ca Horst Fassel, îi reproşează că nu reflectă realitatea, ci o falsifică!). Or, dintre toate scrierile autoarei, Omul este un mare fazan pe lume dă măsura talentului celei ce avea să se mărturisească: „Sunt mânată din interior să scriu despre această temă de rănile pe care le port cu mine. Sinele meu este legat de experienţa dictaturii – eu nu îmi aleg această temă”.

La fel cum nu ea şi-a ales tema emigraţiei; mai degrabă, aceasta a dat buzna în romanul ce-o va scoate pe încă tânăra autoare pe orbită europeană. „De când vrea să emigreze, Windisch vede sfârşitul peste tot în sat. Şi timpul încremenit pentru cei care vor să rămână”, citim în chiar prima nuveletă a romanului, iar ceea ce va urma nu face decât să confirme că pentru şvabii din Banat „Timpul s-a sfârşit”. Tocmai d’aia toată lumea încearcă să-şi scoată paşaport, cu orice preţ – ştiut care: „…preotul şi-a pus un pat de fier în sacristie. În patul acesta caută el împreună cu femeile certificatele lor de botez”; în paralel, „…miliţianul pierde cererile şi timbrele judiciare chiar şi de şapte ori. Le caută în depozitul poştei, pe o saltea, împreună cu femeile care vor să emigreze”. Or, Windisch are un simt acut al onoarei; nu-i destul că o ia de nevastă pe Kathi care a supravieţuit celor 5 ani de lagăr rusesc fiindcă s-a urcat, rând pe rând, în patul unui şi altuia, acum o vede pe Amalie gată să preia ştafeta mamei. „Pe Kathi a ta o lasă în pace. Dar vine fiică-ta la rând. Preotul o face catolică, iar miliţianul apatridă”, îl avertizează paznicul – ceea ce se şi întâmplă în secvenţa Crucea de argint: „Crucea de argint atârnă între sânii Amaliei. Mâinile miliţianului îi apasă sânii.
– Frumoase mere, îi spune preotul, iar gura lui e umedă. (…)
– Miroşi bine, şopteşte miliţianul”.

Acum cred că înţeleg ce vrea să spună autoarea când afirmă, într-un interviu: „Scriind, trebuie să mă păstrez acolo unde lăuntric am fost mai tare rănită”.
4 iunie ’12
XS
SM
MD
LG