Linkuri accesibilitate

Parafrazând străvechea zicală cu muntele şi Mahomed, în cazul lui Anatol CIOCANU (n. 3 iunie, 1940) se poate spune că însăşi Itaca adevăratei Poezii, care l-a consacrat în tinereţe, s-a întors la poetul septuagenar pierdut peste ţări şi mări, dacă nu cumva eşuat pe un tărâm al uitării (premonitoriu totuşi, titlul antologiei scoase în 2010, Apropierea de ţărm). Nu-i vorbă, autorul Cântece-lor de-acasă mai publicase volume de versuri în ultima vreme, dar abia descoperirea unui manuscris de prin anii ’70, Eu, pelegrinul. Patru poeme în vers alb, scos de Editura Profesional Service, în 2011, îl readuce cu adevărat în prim-planul generaţiei sale, din care, vai! au rămas atât de puţini. (Între paranteze, mi se pare foarte importantă observaţia lui Andrei Ţurcanu: „Firul Ariadnei a apărut în 1970, iar Cântece de-acasă, în 1971. În poezia română din Basarabia, ca de altfel şi în celelalte genuri literare şi de artă, sunt anii de crepuscul şi de maximă efervescenţă creatoare ai şaizecismului. Anatol Ciocanu este poetul care încheie plutonul unei generaţii de excepţie, sincronizându-şi perfect modulaţiile vocii cu tonurile grave ale unui cor formidabil care a avut ca stindard de ars poetica demnitatea verbului şi sfinţenia numelui”, la care aş adăuga doar atât, în lumina ultimei cărţi: Cei din urmă vor fi cei dintâi!)
Întru totul surprinzătoare, această poezie scrisă departe de casă, undeva hăt după Cercul Polar, unde tânărul – pe atunci – poet îşi satisfăcea serviciul militar: pe lângă faptul că lasă „la vatră” versificaţia tradiţionalistă, mai mult sau mai puţin cuminte, Anatol Ciocanu îşi dă drumul ca poet vizionar ale cărui metafore par „trase” după decalcul suprarealist. Paradoxal, omul care se vede înveşmântat în uniformă, tocmai el se manifestă în scris mai liber decât a făcut-o în cele câteva plachete ce-i aduse consacrarea. Prospeţimea imaginilor mă face să mă gândesc la pictura lui Marc Chagall, de-ar fi să citez acest început de poem: „De când te caut şi te aştept/ ai devenit o duminică albă de Paşti/ potrivindu-şi la subsuorile-aprinse/ cozonacii de aur ai soarelui”. Cu o dezinvoltură ce nu ţine seama de „geopolitica regiunii”, într-o altă secvenţă memorabilă (a 7-a) a aceluiaşi poem (Veghe de pelerin către Ţara de Jos), autorul împleteşte într-un tot întreg unitar Dunărea, Nistrul şi Prutul – ceea ce, trebuie s-o recunoaştem, era un gest curajos, mai cu seamă în contextul epocii (cărţi precum Descântece de alb şi negru, de Dumitru Matcovschi, Săgeţi, de Petru Cărare, Temerea de obişnuinţă, de Mihail Ion Ciubotaru, şi De pe două maluri de război, de Ion Vatamanu, au fost date la cuţit pentru şi mai puţin!). În genere, senzaţia pe care o lasă cele 4 poeme ample este de absolută libertate, ca şi cum schimbarea iambului/troheului tradiţional pe versificaţia verslibristă i-au deschis poetului o cu totul altă perspectivă asupra poeziei însăşi. De remarcat şi acurateţea scriiturii, nu atât calofile, cât caligrafice – unele fragmente sunt adevărate icoane pe sticlă, doar că pictate de ger, de-ţi îngheaţă suflarea citindu-le („Mă gândesc la numele morţii/ (…) cineva-i fabrică numele/ şi încă mai fabrică la nesfârşit/ cămăşile ei,/ cineva tremură la gândul/ că nu m-ar putea încuia-ntr-o odaie cu ea,/ că nu mi-ar putea-o strecura-n pat/ şi-n aceste pagini de veghe,/ cineva dă să moară/ de nepăsarea moartă ce dispun/ în această scrântită ordine de idei”). Ei bine, anume aceste „pagini de veghe” – pierdute, iar de curând regăsite – se numără printre cele mai inspirate ale lui Anatol Ciocanu, care nu doar că-şi regăseşte astfel Itaca natală, dar şi iese învingător în cea mai dură competiţie, cu timpul (hélas! pierdută de majoritatea colegilor săi de generaţie).



* * * * * * *

Anatol CIOCANU

Veghe de pelerin către Ţara de Jos
[ . . . . . . . . . . . . . . ]

7.
Unde-o fi-adormind noaptea
Dunărea, Nistrul şi Prutul? –
braţele poetului latin
au coborât în mare
ca nişte creste de munţi –
deasupra toate poemele lui
sunt pânze cântând, de corabie;

sufletul tău o fi-n preajma lor
luminos porumbel
însoţindu-le,
ghid priceput şi fidel
pentru lungi, far-de mal navigaţii,
iscoada şi scut al furtunilor:
navigaţii pe apele
Nistrului,
Prutului
şi Dunării mele,
pe apele plânse de-acestea în pâlnia mării –
sufletul tău luminos
deasupra lor se înalţă
porumbel – deasupra cuibului
cald şi matern...

curg zile şi nopţi
fără somn, fără linişte,
curg pe fluierele albe-albastre
ale Dunării, Nistrului şi Prutului meu,
curg ca un cântec fără de ţărm
către pâlnia veşnică-a mării:
leagăn să-ţi fiu
şi umăr de sprijin,
cuib cald şi matern
al zborului tău luminos
lângă pânza de-argint a poemului!
XS
SM
MD
LG