Linkuri accesibilitate

În Moldova situaţia persoanelor cu dizabilităţi nu este cu mult diferită de cea din Liban


Fadia, Mia Farah și Sally Souraya

Fadia, Mia Farah și Sally Souraya

Trei asistente sociale din Liban vizitează Moldova.


Mia Farah locuieşte în Liban, are 30 de ani şi are sindromul Down. Recent, Mia împreună cu mama sa Fadia Farah directoarea unei asociaţii libaneze pentru copii cu dizabilităţi au vizitat Republica Moldova pentru a instrui şi a încuraja părinţii copiilor cu nevoi speciale.

„Sunt fericită că părinţii m-au acceptat aşa cum sunt şi nu m-au abandonat” aşa a început să-mi povestească istoria ei Mia Farah:
„Atunci cînd m-am născut, medicii nu au vrut să mă arate părinţilor. Vroiau să ascundă adevărul de la părinţi mei şi intenţionau să mă plaseze într-o instituţie specială pentru copii cu dizabilităţi. Mama mea a zis atunci nu, este copilul meu şi am dreptul să îl văd şi să îl cresc. Părinţii mei sunt totul pentru mine.”

Mia cunoaşte engleza şi franceza, mai puţin limba ei maternă araba şi asta pentru că nu a fost acceptată să-şi facă studiile într-o şcoală publică din Liban.

Fadia Farah: „De fapt nici guvernul din Liban nu îţi dă alegere ori plasez copilul în instituţie specializată, ori îl ţii acasă. Dacă te adresezi la Ministerul pentru Afaceri Sociale, la direcţia pentru persoanele cu dizabilităţi, unica soluţie este că îţi pot da la dispoziţie un tutore sau profesor specializat. De aceea am luptat mult ca Mia să fie acceptată cel puţin la o şcoală privată”, spune Fadia Farah, mama Miei.

Majoritatea persoanelor cu sindromul Down din Liban, spune Fadia Farah, trec prin aceeaşi experienţă nu au posibilitate să-şi facă studiile, dar mai complicată este angajarea în cîmpul muncii.

„Atunci cînd Mia a împlinit 6 ani situaţia în Liban a devenit foarte instabilă şi periculoasă şi noi am fost nevoiţi să ne refugiem în Statele Unite ale Americii. Acolo am văzut cum se respectă drepturile persoanelor cu dizabilităţi. Și întorcându-mă în Liban am hotărît să schimb lucrurile. Am creat o asociaţie libaneză pentru copiii cu sindromul Down, şi am început să promovăm educaţia incluzivă şi să-i ajutăm să-şi găsească un loc de muncă.”

Alături de mama sa, Mia din 2004 este implicată în diverse activităţi de promovare a dreptului la educaţie incluzivă, ea a reuşit să convingă şi Ministerul Educaţiei libanez să înceapă un poriect care ar da posibilitate copiilor cu sindromul Down să frecventeze şcoli. În 2008 ea a reprezentat interesele persoanelor cu Sindromul Down din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord la Naţiunile Unite.

Acum Mia este în căutarea unui post de lucru şi este ajutată de Sally Souraya, persoana ei de suport, aşa cum sunt numiţi în Liban asistenţii sociali:

„Discutăm cu Mia ce i-ar plăcea să facă ţinînd cont de capacităţile ei. Am ajutat-o să-şi facă un CV şi îl trimitem la diferite organizaţii, o pregătesc de interviuri. Totuşi, mulţi manageri refuză să angajeze persoane cu sindromul Down, chiar dacă lucru pe care ar urma să îl facă această persoană nu implică capacităţi intelectuale, ci mai mult creative sau lucru manual. Mia îşi doreşte să fie pictoriţă. La iniţiativa mamei ei a urmat şi cursuri de arte plastice. Sper că în curînd îi vom găsi şi un post de lucru.”

Fadia Farah spune că în Moldova situaţia persoanelor cu dizabilităţi nu este cu mult diferită de cea din Liban.

În Moldova de cele mai multe ori copiii nu sunt acceptaţi la grădiniţe şi şcoli din cauza dizabilităţii lor şi sunt plasaţi în centre de zi sau internate. Iar odată ajunşi la vîrsta majoratului aceşti copii rămîn sub îngrijirea părinţilor, îmi spune Ana Tatarlî din Taraclia mama unui băiat cu dizabilităţi intelectuale:

„Pînă a împlini 18 ani fiul meu Chiril a frecventat centru pentru copii cu nevoi speciale din Taraclia. Acum încerc să-i găsesc o ocupaţie. Desigur, el nu este capabil să facă eforturi intelectuale, dar oricum se precepe la multe. Poate confecţiona din lemn, ar putea fi de folos la o fabrică, dar nimeni nu-l acceptă. El îşi doreşte să fie dansator, are capacităţi, dar la cursuri de dansuri tot suntem refuzaţi.”

În scurta vizită în Moldova, Mia şi Fadia Farah au auzit zeci de istorii ca cea a Anei Tatarlî din Taraclia. Sfatul lor pentru părinţii din Moldova este să nu-şi mai privească copiii ca persoane bolnave care au nevoie de mila cuiva, dar să înceapă să lupte pentru a-şi integra copiii în societate.

Pe aceeași temă

XS
SM
MD
LG