Linkuri accesibilitate

Un artist imagine a perfecțiunii interpretative, expresie a unei seriozități, voințe și perseverențe admirabile, ca și a unui om integru din toate punctele de vedere.


In timp ce în Moldova era comemorată cu o doză de fast și politicianism dispariția celei mai cunoscute soprane postbelice a Operei Naționale de la Chișinău, Maria Bieșu, care pleca practic din această lume fără nici ecou pe plan internațional, întreaga comunitate a iubitorilor de muzică din lume vibra profund la vestea dispariției baritonului german Dietrich Fischer-Dieskau.

Stins în somn, la vîrsta de 86 de ani, la sfîrșitul săptămînii trecute, în casa sa din Bavaria, Dietrich Fischer-Dieskau a fost omagiat de zeci și zeci de articole în întreaga presă internațională, de alte nenumărate mesaje pe blogurile culturale și în diversele grupuri de discuții de pe internet, în timp ce posturile de radio din Germania, Franța, Belgia, Anglia, Statele Unite ș.a.m.d. au retransmis insistent extrase din înregistrările sale de lieduri și operă, parte a lor considerate de multă vreme a-și fi căpătat un loc nemuritor în patrimoniul muzical al lumii.

Dietrich Fischer-Dieskau nu a fost un mare interpret de muzică clasică oarecare, unul între mulți alții de un talent excepțional din cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea; el a fost, într-un sens pe care puțini îl contestă, o imagine a perfecțiunii interpretative, expresie a unei seriozități, voințe și perseverențe admirabile, ca și a unui om integru din toate punctele de vedere.

La o vîrstă înaintată, cu cîțiva ani în urmă, Fischer-Dieskau îi spunea criticului britanic Norman Lebrecht, într-o lungă conversație înregistrată pentru BBC: „am realizat prea mult [în sensul că] urmașilor mei le-am lăsat prea puțin să mai facă”. Nu este neapărat o constatare de narcisism, așa cum s-au grăbit unii să o vadă ci, mai curînd, concluzia unui parcurs de o viață dedicat în totalitate muzicii.



Albert Dietrich Fischer, al cărui tată avea să-și adauge numelui în anii ʼ30 și pe cel al soției, din familia de aristocrați scăpătați von Dieskau, s-a născut la Berlin la 28 mai 1925, oraș în care avea să-și facă și studiile. Cele muzicale i-au fost întrerupte după un semestru la Conservator de recrutarea sa în 1943 în armata germană și trimiterea pe front în Rusia.

„Am crescut în acele suburbii vestice ale orașului - scria el ulterior în memorii - unde în 1933 se lupta împotriva urîțeniei și unde s-a făcut atunci un început pentru a transforma Berlinul din nou într-un oraș atractiv, excitant. Dar, apoi, Hitler și arhitecții lui s-au pus de-a curmezișul iar noi, generația tînără am crescut printre monstruozitățile lor arogante... Berlinul este locul primelor mele experiențe muzicale profunde... al căror rezultat a fost alegerea carierei mele. Cîntatul este o formă profundă de expresie pentru berlinezi.”

Și, își amintea el, „La 30 ianuarie 1933, cînd marșurile triumfale au izbucnit la radio, iar vocile reporterilor sunau încărcate de extaz, cînd strigătele Heil se auzeau din mulțimi asemenea unui tunet, nimeni - cu excepția cîtorva oameni clarvăzători, sofisticați din punct de vedere politic - nu a întrevăzut unde avea să conducă acel entuziasm copleșitor.” Tînărul Fischer-Dieskau nu avea nici să scape tăvălugului politic și al terorii politice exercitate de naziști, nici să le uite de-a lungul vieții.

„Cine erau inamicii cetățenilor adevărați în acea vreme? Socialiștii, comuniștii, pentru mulți evreii; dar în nici un caz, cu siguranță, pentru familia noastră. [...] Pentru un copil de zece ani, să participe la evenimente, purtînd o uniformă, dezvoltîndu-și talentele, însemna totul. [...] Temperamentul meu a respins acest gen de „ieșiri” - nota Fischer-Dieskau, amintind între ele obligația de a intona „cîntecele mizerabile care erau melodiile standard ale grupurilor de tineri național-socialiști, cărora, în calitate de senior și primul în rînd, trebuia să le dau tonul”.

„Tatăl meu nu a fost printre cei care i-au masacrat pe evrei și au ars cărți; dar, am un sentiment, scria artistul în 1980, că ei m-ar fi putut convinge, de exemplu să le urmez ideologia. Dacă astăzi cineva are vreo obiecție particulară față de „sistem”, el nu are nici un motiv să se teamă, fiind liber să-și exprime sentimentele. Hitler l-a imitat pe Stalin și ne-a spălat creierele pînă la a ajunge să credem că «fără Hitler am muri pe loc»”.

Fischer-Dieskau avea să supraviețuiască războiului, luat prizonier de americani în Italia, descoperit și folosit de ei ca talent artistic, și revenea în Germania abia în 1947 pentru a clădi, după expresia lui, „o nouă cultură”. Avea să contribuie fundamental în acest proces, devenind unul din cei mai mari cîntăreți ai Germaniei și ai lumii, pînă la retragerea sa oficială de pe scenă în 1992.

Iar de-alungul acestui periplu muzical și intelectual, Dietrich Fischer-Dieskau avea să repete că „aspectele oribile trăite în anii 1943-1947 rămîn parte a bagajului meu emotiv”. Și avea să se comporte în consecință, atunci cînd accepta să fie solistul concertului din Marea Britanie în amintirea distrugerii de către bombardamentele naziste a catedralei de la Paul Celan și poemele sale

Paul Celan și poemele sale

Coventry, cînd avea să fie primul solist german dînd un concert în Israel sau cînd interpreta și evoca, în cuvinte mișcătoare, liedurile pe versurile lui Paul Celan.
XS
SM
MD
LG