Linkuri accesibilitate

Punct şi de la capăt cu Vasile Botnaru şi invitații săi: Leontina Vatamanu, Cătălin Ştefănescu şi Viorica Meşina.


Chişinăul devine un oraş tot mai prietenos. Nu neapărat din cauza abundenţei de localuri cu stil şi cluburi de noapte, ci mai curând graţie afişelor. Dacă în capitala Republicii Moldova prinde a conta şi mai ales a se impune cu tot dinadinsul un iubitor de teatru, de film documentar, de pictură, de muzică jazz, înseamnă că urbea aceasta are şi sistem nervos, nu doar digestiv.

Astăzi nu am putut sări peste prilejul oferit de festivalul Cronograf, care se desfăşoară la Chişinău şi iată-i invitaţi în Studioul Europei Libere pe directorul artistic al festivalului Cronograf, Leontina Vatamanu, şi doi membri ai juriului de la secţiunea cadRO, cunoscutul moderator de televiziune din România, Cătălin Ştefănescu şi Viorica Meşina, regizor, scenarist, producător şi copyrighter.

Să pornim de la banala, dar perfect adevărata expresie – viaţa bate filmul. Dar un film, care încearcă să bată viaţa nu este o perversiune, Leontina?

Leontina Vatamanu: „Nu, de ce, este artă, cred eu. Asta vrem să aducem realitatea la nivel de artă.”

Vasile Botnaru

Vasile Botnaru

Europa Liberă: Şi atunci când oamenii trăiesc în mizerie şi au facturi mari şi 'tui mama mă-sii de viaţă, şi dumneavoastră o artistizaţi şi o estetizaţi, nu e o crimă împotriva umanităţii asta? Asta ca să vă provoc, aşa.

Leontina Vatamanu
: „Nu, poate dăm omului o şansă şi o perspectivă mai optimistă asupra lucrurilor. Eu ştiu că filmele au într-adevăr au un impact mare asupra oamenilor şi cumva am putea să-i mai încurajăm, să le dăm forţe.”

Europa Liberă: Să le oblojiţi rănile?

Leontina Vatamanu:
„Da.”

Europa Liberă: Domnule Cătălin Ştefănescu, la părerea dumitale, care este relaţia între viaţă, realitate, arte vizuale, factologie televizată, etc.? Se întâlnesc? Se pupă?



Cătălin Ştefănescu: „Trebuie cam un an jumătate să răspund la întrebarea asta, dar cu permisiunea ta răspund într-un minut. Nu dau cine ştie ce verdict, dar cred că lucrurile sunt mult mai simple. Lucrurile ne pot plăcea sau nu, în modul cel mai simplu cu putinţă. Cred că filmele trebuie să unească oamenii, nu să-i despartă, chiar dacă avem opinii fundamental diferite. E fascinant să ai opinii fundamental diferite, să-ţi placă sau să nu-ţi placă ceva. Şi cred că trebuie înţeles până la urmă că un film e doar un film, nu e nici realitate, nu e nici ficţiune, nu e nici documentar. E perspectiva cuiva asupra a ceva. Şi eu cred că asta în primul rând trebuie respectat. Pe urmă trebuie judecat estetic. Şi lucrurile stau foarte simplu: îmi place sau nu-mi place. Nu cred că există nimic nociv în povestea asta. Cred că există libertatea de a decide ce-ţi place şi ce nu-ţi place.”

Europa Liberă: Şi aici cred că o rog pe Viorica Meşina să preia ştafeta, răspunzând la întrebarea dacă oricine şi orice poate fi obiectul unei valorificări artistice cinematografice şi documentare, în special?

Viorica Meşina:
„Zicea cineva: când faci o producţie pentru televizor, trebuie să te gândeşti la cei ce stau în faţa televizorului. Cine stă în faţa televizorului? Oamenii, care sunt fericiţi, ei merg la plimbare, merg la întruniri cu familia, merg în călătorii. Zice: în faţa televizorului stau oamenii nefericiţi. Deci, gândiţi-vă, vă rog frumos, la ei atunci când alegeţi tema. Gândiţi-vă ce le oferiţi, ca să le daţi un dram de fericire. De asta uneori filmul trebuie să fie din punctul meu de vedere cred că niţel mai frumos decât viaţa.”

Europa Liberă: Leontina, filmele mai frumoase ca viaţa, sau la fel de frumoase ca viaţa, ce criterii trebuie să întrunească ca să ajungă la Cronograf?

Leontina Vatamanu: „În primul rând trebuie să fie un act artistic, să se vadă actul de creaţie acolo, în film. Să existe un mesaj. Sigur că noi optăm mai mult pentru nişte filme care aduc în prim plan anumite experienţe umane. Punem accentul pe acest omenesc. În acelaşi timp vrem să existe şi o diversitate, o paletă mai largă de genuri: şi film portret, şi film investigaţie, şi film poezie, şi alte genuri de documentare pentru a stimula şi imaginaţia autorilor de aici, a cineaştilor locali. Asta vrem să arătăm, că documentarul de fapt nu este un gen foarte strict şi toată lumea când aude de documentar sau publicul larg consideră că este ceva atât de sobru, plicticos, se bazează doar pe documente, pe nişte capete vorbitoare. De fapt, documentarul este un gen foarte elastic şi plin de poezie. Cum spunea Hitchcock: în filmul de ficţiune regizorul este Dumnezeu, iar în documentar Dumnezeu este regizorul.”

Cătălin Ştefănescu: „Asta la modul ideal.”

Leontina Vatamanu:
„Da, şi dacă noi reuşim să surprindem pe Dumnezeu atunci când face regie cu noi şi ne pune viaţa aşa, ne-o montează ca pe un film şi noi putem să urmărim şi să înregistrăm lucrul acesta şi apoi să oferim spectatorului, mi se pare chiar o graţie acest proces.”

Europa Liberă: Este adevărat că la Cronograf deja e competiţie?

Leontina Vatamanu:
„Da, se înscrie multă lume. Timp de trei luni vine poştaşul cu plicurile acestea şi ne uităm pe plic: Noua Zeelandă, sau Brazilia, sau Mexic, sau capătul celălalt al globului. Şi ne bucurăm că oamenii aud de Cronograf din Republica Moldova, nu ştiu dacă o găsesc pe hartă aşa de uşor, şi trimit filme încoace. Deja, deoarece noi avem 10 ani de existenţă, regizorii care au mai fost, care au mai participat vin cu lucrări noi, deja cunosc evenimentul acesta, cumva se ataşează de el, de ţara asta. Şi sigur că deja şi noi avem din ce alege, avem un eşantion mult mai mare.”

Europa Liberă: A propos de Noua Zeelandă, Cătălin, ştim genul National Geographic, sau alte documentare de gen „cum se face”, cum ar veni noi să le povestim noi nouă-zeelandezilor cum se face mămăliga la munteni, că am văzut într-un film că e neapărat necesar o gaură pe mijloc, ca să aibă produh etc., totuşi documentarul ce-i? Dacă e să revenim la o definiţie ca să fie general valabilă, ca să nu fie doar turistic, dar să fie general uman. Să fie înţeles şi în Noua Zeelandă şi în Groenlanda?

Cătălin Ştefănescu:
„Dacă aş şti, aş fi foarte greu în treaba asta, aş fi, cum s-ar spune în limbajul străzii în România, aş fi un greucean. Nu ştiu lucrul acesta, dar pot să dau un răspuns…”

Europa Liberă: Acuş trec la Viorica Meşina…

Cătălin Ştefănescu: „Pot să dau un răspuns cât pot eu de personal, să spun ce cred. Cred că un film trebuie să fie făcut cu credinţă şi bine. Şi asta cred că e suficient. Există şi modalitatea în care Hitchcock e contrazis fundamental, în care genul acesta care s-a aşezat atât de bine pe picioare în ultimii ani, şi-a construit o serie de sub-genuri, unele extrem de pragmatice, făcute special pentru jurii de festival, extrem de estetizate, extrem de păcălite, dacă vrei. Dar asta nu înseamnă că sunt filme proaste, sau filme ne-frumoase. Sunt filme care se aşează într-un sub-gen al acestui gen, care şi-a construit o lume întreagă în jur şi lucrul acesta cred că trebuie înghiţit, digerat, acceptat ca o parte a fenomenului. Şi mai mult decât atât, faptul că vezi la Cronograf aşa ceva dă un soi de maturitate festivalului, pentru că asta înseamnă că festivalul trăieşte şi creşte cu virtuţile şi cu maladiile unui festival, ceea ce e perfect normal. Până la urmă maladiile îţi dau viaţă în mod paradoxal într-o situaţie de genul acesta.”

Europa Liberă: Te imunizează.

Cătălin Ştefănescu:
„Însă ca să fiu foarte scurt, simplu şi cuprinzător: îţi place – e bine, nu-ţi place – iar e bine. Când ai de denunţat ceva, denunţă, cred că aşa e foarte corect. Şi cred că dezbaterea cântăreşte în treaba asta, cred că din când în când anumite lucruri trebuie amendate şi e foarte bine că e aşa.”

Europa Liberă: Viorica, aceeaşi întrebare: filmul documentar ce înseamnă asta? Documentarul ar trebui să fie o bucată, un sloi de viaţă pus în faţa spectatorului. Or, în realitate lucrurile se întâmplă nu tocmai aşa. Există o doză mare de subiectivism al autorilor pe care ni-l impuneţi nouă, spectatorilor. Chiar dacă operaţi cu materie realistă.

Viorica Meşina: „Eu nu ştiu cum trebuie să fie filmul documentar, pentru că eu abia acum îl descopăr. Nu zic că nu am văzut documentare până acum, dar din cauza că mă ocup de ficţiune, acolo pot zice mai multe. Îl descopăr nu acum la Cronograf. Acum la Cronograf am marea, marea plăcere să vizionez filme şi mă alătur la cele spuse de Cătălin, pentru că este exact lucrul pe care-l simţeam. Nu ştiu dacă contează să putem da o definiţie ce este filmul documentar.”

Europa Liberă: Dar spectatorului ar trebui să le spunem ce văd ei, sau ce ar trebui să vadă. Cum există lecţii de literatură în şcoala medie, aşa ar trebui să existe o şcolarizare minimă a spectatorului invitat cel puţin la Cronograf, nu? Şi aici pe Leontina o întreb, că ea a văzut tone şi kilometri de film documentar.

Leontina Vatamanu:
„Eu salut ideea dumneavoastră de a introduce cinematografia în şcoli. Chiar ar fi foarte bine, da.

Cătălin Ştefănescu: „Oho-ho-ho!”

Leontina Vatamanu: „Şi eu cred că tânăra generaţie de fapt cu asta creşte, ei sunt copiii internetului şi ar trebui cumva să le dăm nişte repere totuşi.”

Cătălin Ştefănescu: „Să nu uităm un lucru: nu cred că trebuie de identificat sub nici o formă documentarul cu vreo formă de obiectivitate. E o eroare în care se întâmplă să cădem de foarte multe ori. Documentarul este o creaţie ca orice altă creaţie profund subiectivă, e viziunea cuiva asupra a ceva. În mod mecanic cerem o formă de obiectivitate de la documentar, ca şi când documentarul ar fi o alternativă a filmului de ficţiune. Nu este o alternativă a filmului de ficţiune, este altă familie a filmului şi cu asta basta. El nu este condamnat să fie obiectiv. Ar fi trist să fie aşa, foarte trist.”

Europa Liberă: Merçi pentru această definiţie, o împărtăşesc cu asterixul de rigoare: doar decorul, doar costumaţia, doar personajele au nume autentice, asta e elementul documentar, nu?

Leontina Vatamanu:
„Şi eu cred că aici contează şi doza de sinceritate a autorului.”

Cătălin Ştefănescu: „Absolut.”

Leontina Vatamanu: „Cât de onest este el.”

Viorica Meşina: „În sfârşit, iată şi definiţia, ce a zis Cătălin la început: e un punct de vedere al cuiva. Nu mai poate fi vorba de obiectivitate în cazul acesta.”

Europa Liberă: Să trecem la o subdiviziune a acestui festival. Am onoarea să stăm de vorbă cu doi dintre membrii juriului pentru secţiunea cadRO. Şi umila mea persoană a fost inclusă accidental în acest juriu. De ce cadRo? Şi atunci Leontina iarăşi la Dumneavoastră mă adresez, cadRo însemnând viaţa românilor văzută cu mijloace documentare, ce fel de filme căutaţi să vă trimită oamenii, ca să daţi o paletă, o gamă de viaţă românească?

Leontina Vatamanu: „Da, în primul rând vreau să spun că nimic nu e accidental. E o onoare să fiţi şi chiar mă bucur că veniţi nu doar la cadRo, veniţi la toate filmele şi le vedeţi. Noi am lansat această secţiune într-o perioadă destul de nefastă. În 2007 ştim cine era la putere pe atunci, cumva ne simţeam noi aşa, în minoritate. Această secţiune este dedicată tematicii, filme despre români şi comunităţi de români. Am adunat în arhiva noastră în jur de 60 de filme la tema respectivă. Dacă e să mai cotrobăim prin această arhivă şi să le scoatem pe cele mai interesante, ei cred că ar fi aşa un tablou al împrăştierii noastre în toată lumea şi a spiritualităţii noastre. Ce înseamnă să fii român la tine acasă, ce înseamnă să fii român în Republica Moldova, ce înseamnă să fii român undeva, în străinătate.”

Europa Liberă: Iarăşi o întrebare pentru un an de zile, răspuns Cătălin: ce înseamnă să fii român astăzi, la tine acasă şi în lume, aşa cum a zis Leontina?

Cătălin Ştefănescu:
„Cred că să fii român înseamnă să fii egal cu tine, cred că înseamnă să fii demn şi să nu ai nici măcar o dată măcar senzaţia că reprezinţi o naţiune. Cred că a fi român, sau a fi american, sau a fi francez, sau a fi englez, sau a fi rom, sau a fi evreu înseamnă exact acelaşi lucru – să ai o egalitate deplină cu tine şi să te reprezinţi cum se cade pe tine. Făcând lucrul acesta corect, îţi reprezinţi şi compatrioţii în cel mai fericit mod cu putinţă. Iar a fi român nu cred că e nici o demnitate, nu cred că e nici o cădere, e ca şi
Naţiunile sînt normale în competiţie şi cred că trebuie să participăm la competiţia asta fără încrâncenare.

când eşti blond sau brunet. E un dat lucrul acesta, e un dat şi cred că nu trebuie făcută nici mai multă fanfară, aşa cum nici nu trebuie înjurat lucrul acesta de dimineaţă până seara. Cred că mai degrabă e de lucrat şi de acceptat un spirit de competiţie în toată povestea asta, pentru ca naţiile vrând-nevrând, oricât am fi de simpatici câteodată cu orice sistem democratic, naţiunile sînt normale în competiţie şi cred că trebuie să participăm la competiţia asta fără încrâncenare, acceptând tot ce e bun şi ce e rău în noi şi gândindu-ne că nu suntem nici pe departe cea mai urâtă rasă de pe lumea asta, după cum nu suntem nici cea mai dotată rasă de pe lumea asta. Suntem o comunitate într-o competiţie grea, extrem de grea şi cred că dacă s-ar întâmpla evenimentul acesta fericit, dacă această comunitate ar fi în limitele, în datele, în teritoriile şi în mulţimile ei normale, cred că ar fi mai bine.”

Europa Liberă: Viorica, românii au avut de înfruntat un stereotip mondial – Dracula. Trebuia să scape de el cumva, dar într-o vreme au încercat să-l şi exploateze. Noul val încearcă un alt gen de label – „Moartea domnului Lăzărescu”, sau în general revoluţia Ceauşescu, etc. Dumneata dacă ai face un film despre români din România şi din afara graniţelor, ţi-ai propune o anumită dimensiune a acestei etnicităţi?

Viorica Meşina:
„Ceea ce a spus acum Cătălin cred că este cea mai frumoasă definiţie, pe care am auzit-o eu până acum dată românilor.”

Europa Liberă: Ei, „România Mare” cred că nu o împărtăşeşte, dar…

Viorica Meşina: „Nu, zic punctul meu de vedere acum. Slavă Domnului că nu trebuie să exprim punctul de vedere al „României Mari”. Eu nu m-am gândit niciodată ce ar fi să fac un film despre români, nu e tema la care m-am gândit eu. Ceea ce ziceai tu de noul val – eu nu sunt de acord cu tine. Noul val încearcă să facă orice, nu e neapărat că arată o naţiune care e la pământ, ca să zic aşa, să mă exprim mai delicat.”

Cătălin Ştefănescu: „Nici vorbă.”

Viorica Meşina:
„Pentru că există filmul pe care-l ador „Poliţist, Adjectiv”. Există nişte lucrări, ceea ce fac tinerii din România, care mă încântă absolut. Deci, ei abordează filmul nu în maniera clasică, ca să zic aşa. Acum, urăsc să dau definiţii şi îmi pare foarte rău că mă apuc să fac lucrul acesta câteodată. Deci îl abordează un pic altfel, dar în nici un caz nu are nimic ceea ce fac cineaştii români cu caracterizarea noţiunii de român. Mie îmi place ceea ce se întâmplă în cinematografia română şi eu aş fi extrem, extrem de fericită dacă cineaştii moldoveni, sau copii ăştia tineri, studenţii, că sunt, ar avea posibilitatea să se ocupe de cinematografie, dacă la noi ar începe să apară măcar câteva lucrări, aşa cum se întâmplă în România acum.”

Cătălin Ştefănescu: „E cea mai mare prostie să te exprimi în numele mulţimilor, în numele unui grup. Eu mă exprim în numele strict personal, dar am curajul în subiectul acesta pentru că e un subiect care mă preocupă în ultimii 10 ani aproape zi de zi cu prietenii şi cu grupurile cu care mă întâlnesc în România. Părerea foarte pe scurt din punctul acesta de vedere e următoarea şi sper din tot sufletul să trăiţi şi voi în Basarabia tipul acesta de experienţă. E o experienţă traumatică, dar sper să o trăiţi. E foarte simplu: nişte oameni s-au apucat să consume în filme nişte lucruri pe care noi nu le-am consumat în grup social, nişte lucruri pe care nu le-am asumat, nu le-am pus pe masă, nu le-am scos afară. O serie de culpabilităţi, de mici ticăloşii, de trădări, de participări la propria noastră tortură, de identificare cu acela care te torturează. Toate lucrurile astea într-o formă sau alta au fost puse într-un limbaj mic, extrem de frustr. Am fi vrut iar parabole, am fi vrut estetici măreţe. Copii ăştia au spus – nu, vrem să spunem nişte poveşti. La noi foarte multă lume se
Problema e că încă avem o relaţie extrem de maladivă cu noi înşine.

revoltă la adresa acestui tip de estetică, fie că e hiperealistă, fie că e minimalistă. Despre problematică vorbeşte foarte puţină lume. Şi se spune de fiecare dată: lasă-mă, domnule, cu mizeria românească, şi cu griurile, şi cu blocurile sinistre, în care nu merg robinetele ş.a.m.d. Nu asta e problema. Problema e că încă avem o relaţie extrem de maladivă cu noi înşine. Şi când apare cineva care îţi pune în faţă lucrul acesta, extrem de benign într-un film, reacţionezi mult mai violent, decât e cazul. Şi cred că experienţa asta socială trebuie consumată. Mai târziu s-ar putea să le facem statui copiilor ăstora, deşi ei în exact aceeaşi măsură au un anumit fel de pragmatism – fac reţete de festival pentru a câştiga festivaluri, fac scheme pentru a demonstra că ştiu să facă scheme în meserie. Dar sunt foarte buni la ce fac şi fac două lucruri absolut fireşti – se servesc pe ei şi servesc o naţiune. La capitolul servitul naţiunii din când în când ar trebui să mai ridicăm şapca, ceea ce nu facem.”

Europa Liberă: De acord. Odată, dacă ne amintim Vaclav Havel a avut un îndemn de genul acesta, către o naţiune cu mijloacele pe care le avea la îndemână, le-a spus: fraţilor, trebuie să ştim să recunoaştem care sunt hibele noastre şi să încercăm să scăpăm de ele. Acum există o sumedenie de alte posibilităţi, unele poate mai eficiente, altele mai puţin eficiente. Dar iată, metoda asta de Cronograf îşi are rostul deja. Leontina, şi mă întorc la acest festival, care în sfârşit văd că a fost observat chiar şi de Ministerul Culturii, au fost sonorizate propunerile să preia în totalitate finanţarea.

Cătălin Ştefănescu:
„Foarte frumos, de altminteri. Dacă se dovedeşte că este adevărat – e foarte frumos.”

Leontina Vatamanu: „Da, sper să le reiterăm şi după festival.”

Europa Liberă: Deci, ce se întâmplă, de fapt? Şi-a căpătat locul cuvenit arta? E vorba de receptivitatea anumitor oameni? Sau presiunea voastră îşi are efectul? Sau sunteţi atât de onorabili deja că sunteţi de luat în seamă?

Leontina Vatamanu: „Nu ştiu, cred că noi avem soarta gutuiului japonez, trebuie să aşteptăm câţiva ani ca să creştem un pic, cineva să ne observe, să strângem roadele, să zic aşa. Probabil tocmai acum a venit momentul, a fost nevoie de 10 ani să facem acest efort. Ştiţi, când o să fie clipa când am să zic, că da, într-adevăr uite Cronograful este luat în serios – când o să vină unchii, cum spunea Virgiliu, în costume şi la cravată la acest festival ca să vadă filme. Şi când o să stea în sala de cinema şi eu cred că o să iasă de acolo mult mai bogaţi şi mai impresionaţi, cu idei mai multe.”

Cătălin Ştefănescu: „E un scop foarte mare acesta. E un scop mare şi e foarte greu de atins. Cred că unchii ăia ar trebui să-şi facă datoria, pentru că au o datorie, de multe ori au datoria. Datoria de a susţine. Dacă au chef să participe - bine, dacă nu au chef să participe, iar e bine. Dar datoria lor e să susţină treaba asta.”

Europa Liberă: Să trimită cecul.

Cătălin Ştefănescu:
„Şi încă ceva: dacă tu nu poţi să spui, pot eu să spun – ar fi foarte frumos ca oamenii politici să înţeleagă odată, şi aici, şi dincolo de Prut şi de peste tot, că sunt nişte oameni care administrează o vreme ceva şi atât. Nu sunt nici stăpâni, nu sunt nici boieri, nu sunt nici oameni împroprietăriţi cu ministere şi cu naţiuni. Sunt oameni care o vreme administrează ceva. Gestul pe care l-am văzut la minunata voastră deschidere, gestul unui demnitar de stat, care a spus că „Ministerul Culturii va susţine integral” festivalul Cronograf ar fi un gest absolut superb, el trebuie să se întâmple cu condiţia că Ministerul susţine integral, dar nu are nici un amestec în concepţia festivalului. Concepţia festivalului trebuie lăsată în pace, susţinută şi ţinută aşa cum spun românii – cum ţii ouăle în palme, cu grijă. Şi lucrul acesta trebuie amintit că de fiecare dată. Este îmbucurător faptul că un demnitar politic, un demnitar public face afirmaţia asta. Pe mine unul m-a bucurat foarte tare lucrul acesta.”

Europa Liberă: Să sperăm. Acum când veni vorba despre ouăle pe care le punem în palmă – numai unul poţi să ţii la vedere când dai premii. Şi mă adresez către domniile voastre, reprezentanţii juriilor, cum alegeţi cel mai bun film? După ce s-a făcut selecţia, şi Leontina, şi Virgil au ales cele mai bune filme, din astea trebuie să alegeţi iar cele mai bune, nu?

Viorica Meşina:
„Deocamdată ieşim de la film şi ne gândim: ne place-nu ne place. După ce vedem tot…”

Cătălin Ştefănescu: „Iarăşi cred că e fair-play să spunem un lucru: un juriu e condamnat să fie o instanţă profund subiectivă. A câştiga un festival înseamnă să ai o doză extrem de importantă de noroc, să te potriveşti şi trebuie să accepţi lucrul acesta, să te potriveşti la starea de spirit al unui juriu. Dacă înjuri faptul că n-ai câştigat un premiu, greşeşti enorm faţă de tine însuţi. Spun pe proprie piele lucrul acesta. Au fost momente, în care m-am revoltat cumplit că n-am câştigat premii, aşa cum m-am bucurat teribil când am câştigat premii. A înjura faptul că nu câştigi un premiu e o eroare, pentru că îţi înjuri gestul tău de a participa acolo, dacă nu ai încredere în nimic în ceea ce se întâmplă, e foarte simplu – nu participi. E ultra simplu. Nu există justiţie atunci când un juriu îşi face treaba, nu este dreptate. Există o formă de selecţie, iar selecţia nu e totdeauna una îndreptăţită şi lucrul acesta trebuie asumat, asta e.”

Europa Liberă: Dar juriul are obligaţia să explice totuşi de ce?

Cătălin Ştefănescu:
„Dar are şi obligaţia să fie pe cât de obiectiv poate el, să fie cât de bine intenţionat poate el să fie. Cred că asta e în primul şi în primul rând obligaţia – să fim cinstiţi, pur şi simplu.”

Europa Liberă: Întorcându-mă, deci, la definiţiile de la începutul acestei discuţii, Viorica, pe ce te vei baza atunci când vei decide cui să dai marele premiu, sau o menţiune? Ce aştepţi de la filmul care o să fie cel mai bun?

Viorica Meşina:
„Va exista o discuţie şi va exista o analiză şi un schimb de păreri. Şi nu e vorba de primul imbold. În primul rând vreau să fiu impresionată. Ca o simplă spectatoare, să ies de la film impresionată. Asta înseamnă să mă gândesc, să ies de aici din redacţia asta, să continuu să mă gândesc la un film, să merg pe drum gândindu-mă la el. Asta e ceea ce-mi doresc acum şi de fiecare dată când văd un film - îmi doresc să pot avea o stare pe care să mi-o păstrez un timp.”

Leontina Vatamanu: „Eu mi-aş dori ca după festival, ieşind de la festival, Viorica să se gândească să facă un documentar. Să te cucerim de partea asta, să faci şi un documentar.”

Viorica Meşina: „Eu deja am început să mă gândesc la asta. Şi vreau să mai zic ceva vis-a-vis de discuţia care a existat anterior, de nenii la costum. Cătălin a avut o abordare strict masculină, la nenii la costum care trebuie să aducă cecul. Şi eu o ascultam pe Leontina şi mă gândeam că ceea ce-mi doresc eu acum, în clipa asta cu adevărat, e ca dorinţa asta atât de feminină, ştii, că nenii la costum să înceapă a veni să privească filmele. De ce? Ca să fie lumea mai bună, chiar dacă asta pare ireal şi nepragmatic şi nu e la modă să zici aşa ceva. Asta e ceea ce-mi doresc eu acum cel mai mult şi sunt foarte solidară.”

Europa Liberă: Cătălin, dumneata cum vei alege cel mai bun film?

Cătălin Ştefănescu:
„Dezbătând cu cei doi colegi de juriu aici de faţă. Pur şi simplu, având privilegiul de a face lucrul acesta, dezbătând cu colegii de juriu. Şi sigur, plec cu acelaşi lucru – trebuie să mă impresioneze. În limbaj de parc, asta înseamnă că trebuie „să mă facă”. Da, trebuie să mă manipuleze, trebuie să mă ducă în altă parte, să uit şi de tehnici, să uit de orice, să-mi placă, să mă impresioneze, să plec cu el acasă.”

Europa Liberă: Leontina, pe 15 mai va fi o retrospectivă a tuturor celor 10 ediţii, aş zice un tort supraetajat, cu toate cele 10 filme premiante. Un cadou nemaipomenit pentru chişinăuienii care vor avea inspiraţia şi norocul să ajungă în sala de proiecţie. Urmărind aceste 10 filme, se poate spune ceva cum a evoluat percepţia documentarului, lumea?

Leontina Vatamanu:
„Da, chiar o să aveţi această perspectivă. Eu cred că o să sesizeze cel care o să vadă toate aceste filme cum a crescut festivalul, şi cum s-a format, şi care a fost cumva dispoziţia juriilor din diferiţi ani. Decizia juriului este până la urmă exprimarea unor păreri subiective, dar care ajung la un punct comun, la o tangenţă comună, nu ştiu cum să spun. Sunt curioasă şi eu am să stau în sala de cinema să-mi amintesc să derulez pelicula înapoi ce a fost acum trei ani, acum şapte ani. Să-mi amintesc de acele filme, de emoţiile câştigătorilor. Dacă e să facem o hartă a trofeelor care au plecat, cam toate au rămas în Europa de Est – avem trei trofee în Cehia, avem trofee în Polonia, în Ucraina, în Lituania, este un trofeu în Republica Moldova şi cred în Israel.”

Europa Liberă: Dacă ar fi să facem o paralelă, nu neapărat reuşită, cu Eurovision, când se votează, cumva există şi factorul aşa de recompensă morală, politică uneori, să le dăm şi ăstora un câştig, că merită, că sunt din Balcani, sărmanii. Sau ca să le dăm belaruşilor, poate vor fi şi ei mai cuminţi. În cazul filmelor îşi are efectul factorul acesta subiectiv, sau este eminamente estetic?

Leontina Vatamanu:
„Eu cred că nu vorbiţi despre un factor subiectiv, dar unul politic mai bine zis, care îşi spune cuvântul. Aici e altceva, e cu totul altceva – alte criterii şi este într-adevăr subiectivitatea juriului, este starea lui de spirit, care transpare în decizie până la urmă, eu cred. Mie mi-ar fi foarte greu să fiu în juriu la Cronograf, eu nu ştiu cum să fac o clasificare.”

Europa Liberă: Sunteţi ca o dădacă la grădiniţă, vă sunt dragi toţi copilaşii.

Leontina Vatamanu:
„Toate filmele pe care le aleg îmi sunt dragi. Ofer în fiecare an un premiu „Ion Vatamanu”, e adevărat deja de cinci ani ofer acest premiu, dar e în spate şi numele tatălui şi caut filme în care există tematica libertăţii. Şi pe criteriul acesta cumva încerc şi eu să ofer un premiu unui film care îmi este aproape sau este aproape de Ion Vatamanu, de spiritul lui Ion Vatamanu.”

Europa Liberă: Vă mulţumesc, aştept cu nerăbdare ziua de luni să văd această retrospectivă. Câteva din filme le-am văzut, pe unele chiar le ţin minte. Dar acum aş fi foarte curios să văd această retrospectivă grămadă şi profit de ocazie să invit spectatorii documentaromanii să vină neapărat să vadă închiderea cortinei la Cronograf. Vă mulţumesc şi sper să ne întâlnim şi la anul şi mulţi ani înainte, alături de unchii cu cravate, care să…

Leontina Vatamanu:
„Care să devină cronografili.”

Europa Liberă: Ok.

Cătălin Ştefănescu:
„Mulţumim şi noi.”

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG