Linkuri accesibilitate

Indiscutabil scrierea sa cea mai personală, al cărei «deplin randament senzual» (Kavafis) se conjugă fericit cu aticismul unei frazări de mare rafinament.


După trei romane (dintre care unul reeditat într-o versiune mult diferită şi purtând un alt titlu) şi două volume de proză scurtă, (cărţile-i de poezie nu le pun la socoteală, deşi anume ele au fasonat sufletul viitorului prozator), Ghenadie Postolache dă lovitura cu Ore particulare de fotosinteză, Profesional Service, 2011, indiscutabil scrierea sa cea mai personală, al cărei deplin randament senzual (Kavafis) se conjugă fericit cu aticismul unei frazări de mare rafinament.

Pe cât de virilă ca trăire, pe-atât de vulnerabilă ca sensibilitate, lumea închipuită de autorul nostru se află într-o disperată căutare a mântuirii, prin creaţie & frumuseţe sau prin alcool, iar uneori prin combinarea acestora până la greaţă (de sine). Este chiar povestea de dragoste dintre Diogene şi Şaşa, din finalul romanului, care constituie totodată şi punctul culminant al naraţiunii – doar că înainte de a ajunge aici, protagonistul trebuie să bea paharul până la fund. În acest sens, partea I a cărţii este un fel de drum al crucii, adevărat – una strict personală, nu şi mai puţin uşor de dus: „Din şanţ în gard, din îmbrăţişarea unei curve într-o aversiune acerbă faţă de cineva care nu te agreează, nu te vrea într-o echipă de succes (…) Nu mai era zi şi nu mai era noapte, şi noaptea era de capul unora ca el”. Dar acelaşi personaj (de)căzut „către zorii unei zile în care parcă nu mai avea ce căuta, dădu gata o carte a lui Berdeaev”. Paralel însă, are în cap scenariul unui film, cu cei doi bandiţi din stânga şi din dreapta Mântuitorului, pe care-l propune producătorului Oleg Palâci Mordvinov, un personaj coborât parcă din filmele lui Nichita Mihalkov.

Ceea ce urmează este demn de pana unor maeştri ai romanului psihologic din sec. XIX – iubirea imposibilă dintre un bărbat ce „nu poate pune strop de alcool în gură” şi o tipă care „pieri în comă alcoolică, de materie vomitivă, de frică, de singurătate, de gândul – năstruşnic – că el n-o mai iubeşte”. Cât despre mântuire, „episcopul Nonus, la vederea frumuseţii Pelaghiei, se puse pe plâns, căci el avea mai puţină grijă de sufletul său decât avea ea de frumuseţea sa”. Şi cu asta, basta!

14 mai ’12
XS
SM
MD
LG