Linkuri accesibilitate

Adevărata grea moştenire este memoria scurtă a omului obişnuit.


Abia instalat, guvernul Ponta a anunţat că nu va scoate o vorbă despre greaua moştenire, încercând, parcă, să abandoneze rutina defensivă a mai tuturor guvernelor care şi-au asigurat un alibi-beton pentru eşecurile viitoare, invocând corupţia, nepriceperea şi prostia predecesorilor.
Această tăcere este, fireşte, doar o figură de stil şi o manevră tactică eficientă: tăcerea nu poate fi citată. Cu toţii au bătut calul mort al guvernărilor trecute, risipind cu biciul tot atâta energie şi furie cât ar fi fost necesare aplicării unui nou program economic.

Motivele acestei tăceri sunt multe (de pildă, complicitatea tacită dintre toate partidele care s-au succedat la putere pentru dezastrul economic actual), însă colegii lui Victor Ponta spun că este inutil să vorbească despre greaua moştenire câtă vreme nu au găsit-o. Nici grea, nici uşoară. Nu au găsit nicio moştenire. Sacii de bani vânturaţi pe la tribune erau umpluţi cu aer şi discursuri. Prin conturi nu au mai rămas decât zerourile şi virgulele cu care să-i ameţească pe experţii Fondului Monetar Internaţional. Foamea patologică de bani, contracte şi privilegii a risipit orice moştenire. E la fel de adevărat că, de vreme ce scheletele din dulap nu sunt studiate de specialişti independenţi, nu putem şti dacă această retorică nu le asigură şi actualilor membri ai guvernului un alibi perfect pentru viitoare eşecuri sau tunuri financiare. N-ar fi nimic nou.

Oricum, s-ar zice că, pentru a moşteni fotoliile ministeriale, Uniunea Social-Liberală a venit cu bani de-acasă sau cu speranţa că-i va găsi în viitorul apropiat, măcar pentru a se ţine de promisiunea de a reface nivelul de cumpărare al salariilor şi pensiilor de acum trei ani, respectând schema în două trepte pe care a discutat-o cu FMI. Au fost trei ani de foame patologică pentru PDL, ani în care datoria externă a crescut de trei ori, până la o sută de miliarde de euro. Rezultă, spun specialiştii, că fiecare român în parte are de plată cinci mii de euro pentru a acoperi găurile de tun financiar date în principal de fosta guvernare. Oricum, chiar dacă în criză de bani, USL încearcă să facă figură bună, reziliind contractele de concesionare şi exploatare a rezervelor de cupru şi aur de la Roşia Poieni şi Roşia Montană şi suspendând hotărârea care stabilea noile reguli pentru restituirea proprietăţilor confiscate de comunişti.

Deşi despre unii dintre liderii PSD se spune în raportul referitor la crimele comuniste că sunt criptocomunişti şi că s-ar întoarce în genunchi către Moscova, colegii lui Ponta repară o nedreptate pe care subalternii lui Traian Băsescu voiau s-o perpetueze mizând pe memoria scurtă şi lipsa de reacţie a oamenilor obişnuiţi.

Problema proprietăţilor confiscate a fost pasată de la un guvern la altul, cu toţii preocupaţi s-o minimalizeze şi s-o facă uitată. Între timp, statul postcomunist şi-a apropriat el însuşi zone întinse ale proprietăţii publice, privatizate cu dedicaţie către clienţii partidelor şi marii evazionişti pe care fiscul ar vrea acum să-i facă să-şi declare averile din străinătate, deşi nu le-a identificat bine nici pe cele din ţară. Nedreptatea trecută păleşte în faţa marilor tunuri imobiliare de azi iar dacă ne gândim şi la restul privatizărilor de un leu nu e de mirare că memoria publică se blochează, refuzând să accepte că toate acestea pot fi adevărate şi nu roade ale fanteziei.

Se prea poate ca, de-a lungul unui mandat de patru ani, memoria alegătorilor să nu funcţioneze prea bine. După cum se ştie, a fost în interesul tuturor formulelor de putere ca memoria colectivă pe termen lung să fie disfuncţională şi criptomnezică, adică transplantată şi artificială. Aceasta este adevărata grea moştenire: memoria scurtă a omului obişnuit. Partidele politice i-au confiscat acestuia, cu retorica lor, trecutul şi viitorul, şi i-au lăsat prezentul, să se descurce cum o şti, într-un spaţiu cu două dimensiuni: foame şi frică. Alegătorii sunt obişnuiţi să-şi risipească speranţele şi votul pentru aleşii care dau în campanie ce au mai bun, adică găleţi de vorbe. Nimeni nu aşteaptă mai mult decât să umple aceste găleţi cu făină, orez şi o sticlă de ulei de căciulă.

Căderea guvernului, chiar şi cu şase luni înaintea alegerilor parlamentare, a fost un semn de justiţie, de vreme ce este prima dată când diferenţele dintre opţiunile publice şi puterea politică sunt rezolvate între tururile de scrutin, chiar dacă pentru asta a fost nevoie de desfăşurări de trupe şi bătăi în stradă. Politicienii nu mai trebuie să mizeze pe memoria scurtă a alegătorilor.

Oricum, cine a pus cinci mii de euro pe cap de alegător nu va fi uitat cu uşurinţă, mai ales că pe zi ce trece, se dovedeşte că principalii beneficiari sunt tigrii de carton ai fostei guvernări.
Chiar dacă majoritatea parlamentară este rodul unor compromisuri sulfuroase, guvernul Ponta speră ca adevărata moştenire lăsată de guvernele Boc-Ungureanu să fie achitată cu buletine de vot. E drept că atunci când îşi culege laurii din praf trebuie să-i ia cu tot cu mizeria trădării şi a compromisului, riscând să capete, în tot mai mare măsură, configuraţia şi compoziţia sulfuroasă a propriului duşman, dar speră ca după alegeri să scape, ca după o naştere grea, de excedentul gravitaţional.

Adoptarea votului parlamentar pentru alegerile din primul tur, versiune susţinută de toate partidele care au încălecat de-a lungul vremurilor valul de simpatie populară, dar respinsă de celelalte pentru că ar ieşi din cărţile de istorie, a sporit spaimele PDL care ştie că votul e mai greu de manipulat ca sondajele de opinie publică. Poate de aceea şirul dezertărilor continuă iar revoluţia permanentă din partidul lui Boc îşi consumă fiii pe bandă rulantă. Dar din acelaşi motiv mulţi observatori independenţi se uită îngrijoraţi la sondajele de opinie care, în cazul votului dintr-un singur tur, anticipează un parlament aberant, cu o majoritate zdrobitoare formată din oastea pestriţă a noii majorităţi căreia i se alătură produse electorale alterate genetic. Un parlament în care nu s-au schimbat chipurile, ci băncile.

Găleata de vorbe se varsă mereu în capul alegătorilor.
PDL a fost multă vreme partizanul fără nuanţe al acestei formule de vot care taie cu toporul majorităţile politice. Astăzi se împotriveşte din răsputeri, simţind răceala lamei de deasupra capului. Cert este că, prin disproporţia caricaturală dintre discursul politic bombastic şi demagogic şi realizările demoralizante şi sărăcăcioase, PDL a pregătit viitoarele victorii ale adversarilor politici, economisind în contul lor o importantă moştenire de simpatie, cum n-ar fi putut s-o facă o cohortă de strategi şi panglicari propagandişti. Scrâşnetul din dinţi (de furie, de frustrare, de panică) a fost zgomotul de fond al întâlnirii candidaţilor PDL de acum câteva zile.

Miroase a praf de puşcă în partidul lui Băsescu, iar la tribuna întrunirii s-au succedat vorbitori care au încercat onestitatea şi docilitatea adunării cu scheme tactice de preluare a puterii pe baza plebiscitului popular. Aşa-zişii intelectuali de partid, cei de la care se aştepta reforma partidului, au asigurat antrenul, devotaţi, în egală măsură, şi lupilor tineri, şi dinozaurilor, căci muşcătura lor oricum doare. Sau poate că aşteaptă ca declinul să atingă pragul cel mai de jos la alegerile locale, ca să poată prelua greaua moştenire a conducerii partidului fără probleme. La întrunirea cu pricina, Emil Boc a rezistat tăcând. Poate pentru că e deja ungurean şi nu mai trebuie să se transforme. Oricum, azi îl vedem şi nu e. S-a retras la Cluj şi speră ca măcar acolo să mai aibă un cuvânt de spus la alegerile pentru primărie. Şi în PDL moştenirea va fi revendicată după alegeri iar Emil Boc ştie că va fi scuturat bine, să-i cadă portofelul, agenda şi listele de clienţi, cei care alături de ignoranţă şi pompierism, sunt adevăraţii autorii ai marii datorii publice. Nicăieri mai mult ca în politică nu se vede mai bine la ore de maximă audienţă că ne naştem şi murim în pielea goală.
XS
SM
MD
LG