Linkuri accesibilitate


„Venerabila Doamnă” a presei culturale naţionale, revista ieşeană Dacia Literară (serie nouă din 1990; redactor-şef: Lucian Vasiliu) propune un număr special, nr. 5-6/2012, consacrat Casei Scriitorilor (cunoscută şi drept Casa lui Sadoveanu, Domnia Sa fiind cel care a pus-o la dispoziţia breslei) – gest exemplar de valorificare a patrimoniului cultural, dar şi material (în ideea că fosta casă de odihnă, acum vai! tot mai delăsată, se va întoarce în circuitul USR). Nume grele, aparţinând tuturor generaţiilor, şi-au adus contribuţia la această cauză de salvgardare, de la „veteranii” scrisului George Popa, Vasile Dan, Ştefan Oprea, Liviu Papuc, la optzeciştii Gellu Dorian, Nicolae Panaite, George Vulturescu ş.a. Am răspuns şi eu solicitării lui Lucian Vasiliu, printr-un text pe care-l propun în continuare, nu înainte de a vă îndemna să citiţi întreg „dosarul Valea Vinului” – într-o călătorie (virtuală) de plăcere, dând un clic pe www.dacialiterara.ro

* * * * * * *

Cartier-ul Valea Vinului

Acum greu de spus a cui a fost ideea – cert este că tot auzind cum povestesc despre casa de odihnă a scriitorilor de la Valea Vinului, unde mai fusesem într-o vară de neuitat, Gheorghe Erizanu, directorul Editurii Cartier, m-a întrebat dacă s-ar putea să mergem într-acolo cu toată echipa. Era prin iulie 2003, eu tocmai tradusesem masivul tom al lui Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, şi înainte să revăd cap-coadă tot textul (1.128 pag.) se impunea o binemeritată pauză de respiraţie. Or, a pleca în vacanţă într-o formulă de… Cartier este ca şi cum ai scoate, în regie proprie, o antologie „generaţionistă” – prietenii ştiu de ce!

Nicăieri nu se trage sufletul mai bine decât în Carpaţii româneşti – mai cu seamă când se intră în atmosfera lor prin porţile larg deschise ale mănăstirilor bucovinene. Cum plecasem din Chişinău îmbarcaţi în trei maşini, călătoria de plăcere a început ca excursie (unii vedeau pentru prima oară Iaşii!), a continuat ca pelerinaj (Voroneţ; Humor ş.a.), pentru a ajunge – literalmente – pe-o gură de rai. Mai mult decât atât – exact ca-n cântecul popular „Fie raiul sănătos/ Noi l-om trece pe din dos”, la un moment dat am luat-o „pe scurtătură” pe un drum forestier, îndrumaţi de nişte tăietori de lemne: poate am şi făcut cu vreo 50 km mai puţin, dar cu viteza cu care înaintam (la un moment dat, pe buza unei prăpastii) am sosit la destinaţie exact… când nu ne mai aştepta nimeni! Dar ce surpriză, să descaleci (oare de pe câţi cai-putere?!) în Maramureş aşa pe… pusă şi deja strânsă masă! Cât ai zice mămăligă cu peşte, eram poftiţi la cină – după bucuria din ochii bucătăresei care avea, în sfârşit, pentru cine găti, se vedea cât de primitoare e casa la care tocmai am tras. Nu eram singurii – Al. Cistelecan cu familia întregeau desantul optzecist, de unde voiam să ne simţim cât mai… păşunişti (în sensul de păşuni alpine!).

Dacă există raiul pe pământ, acesta trebuie să se afle nu chiar sub picioarele trecătorilor, ci la oarece altitudine, să zicem pe la 1.500 m de la nivelul mării, şi se ajunge la el apostoliceşte – urcând pieptiş panta sau urmând potecile de munte, cum am şi făcut în cele 10 zile de aflare la Valea Vinului. Nu a existat vârf spre care să nu tindem, uneori spre nedumerirea sinceră a unor localnici (nu se uită una ca asta – văzându-ne porniţi în şir indian spre Ineu, aflat la o altitudine de 2.279 m, un tânăr păstor ne-a urat: „No, dacă vreţi să muriţi, Doamne-ajută!”), pe câteva le-am şi escaladat (Cişa; parţial – fiindcă Cis era pic de apă şi a trebuit să coborâm – Corondişul), sau cel puţin le-am furat din priviri. Nu se poate povesti în cuvinte – decât dacă, întâmplător, te numeşti Mihail Sadoveanu! – ceea ce ochilor nu le vedea să creadă că tocmai li se arată în toată splendoarea: un peisaj în revărsare blândă (cât ce să zic: blandiană!), „dulci sfere-mpădurite” şi frunţi golaşe de piatră, ca-n Mioriţa (sau Baltagul, dacă tot l-am pomenit pe Sadoveanu), doar că fără a da senzaţia de trimitere livrescă sau ilustrată turistică. Pur şi simplu, minunea naturii, dar şi a oamenilor de la faţa locului, se întâmpla – firesc, milenar, din moşi strămoşi. (Între paranteze fie spus, am văzut şi Carpaţii de dincolo de Tisa, până la Apşa de Sus, Apşa de Jos şi Biserica Albă, acum din păcate tot mai puţin ai noştri – imaginea lor am „surprins-o” într-un poem din Levitaţii deasupra hăului, pe care-l citez cap-coadă: „Muntele, jos, lipit pământului – şopârlă/ verde ascunsă-ntre brazi şi tufari –/ răsfrânge în ochiul adânc/ înălţimea/ vulturului care-l pândeşte// …am văzut vulturul cu două capete/ zburând/ cu muntele-n gheare/ cu muntele cât o reptilă enormă/ încremenită de groază/ a cărei coadă e tocmai/ umbra ce cade pe noi” – nu se compară însă cu atmosfera din muţii Rodnei de la Valea Vinului; or fi poate „de vină” şi toţi acei scriitori români în trecere pe-aici – vechea poveste cu vrăjitorul vrăjit!) Acolo sus, dar nu foarte, cât să vezi aşezările omeneşti de la poalele munţilor, am înţeles în practică – iar practica ni se înfăţişase în chip de… măgăruş, încărcat cu două bidoane de 40 l, coborând singur de la stână pe-o cărăruşă bătută de generaţii – ce vrea să însemne expresia „creierii munţilor”: aici până şi animalul cel mai luat în derâdere pentru proverbiala lui lipsă lui de minte se descurca de minune, în armonie cu omul (că doar nu şi-a pus singur în cârcă bidoanele!) şi cu natura.
Ajuns în alineatul de la poalele (alpine ale) paginii, mă semnez cu acest haiku, scris mult înainte de a ajunge la Valea Vinului, dar a cărui autenticitate s-a confirmat pe viu abia acolo:

gravitaţie

în zorii zilei
dumnezeu cădea
ca roua: pretutindeni

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG