Linkuri accesibilitate

Cel puţin trei dintre obiectivele noului cabinet sunt o recunoaştere stângace, dar explicită, a faptului că statul şi-a tâlhărit contribuabilii.

Înainte nu avea cap şi părea că vorbeşte din burtă. Acum are mai multe capete care vorbesc deodată şi nu se prea înţeleg. Se aud frânturi de frază despre justiţie socială, returnări, priorităţi zero, aplicare a legilor sau modificarea lor. Guvernul pe care-l vedem şi, deocamdată, nu e (învestit) încearcă să adune între aceleaşi coperte ideologii şi idiosincrazii răzleţe pe care uneori le deosebeşte chiar şi gramatica.

Creierele adunate sub aceeaşi pălărie a guvernării s-au pus de acord doar cu faptul că legile trebuie respectate şi inechităţile îndreptate. Protestul public pentru înlăturarea guvernul Boc (şi a tuturor surogatelor acestuia) a avut la bază certitudinea că efortul supraomenesc şi sacrificiile publice sunt, în principal, rezultatul combinaţiei armonioase dintre incompetenţă, lăcomie şi corupţie, nu al fatalităţii unei crize implacabile şi imprevizibile. Chiar dacă dădeau impresia unei adunături haotice şi incoerente, protestatarii lansau un avertisment clar oricărei echipe aflate la putere: oamenii nu mai acceptă să-şi amaneteze viitorul pentru a asigura prosperitatea clasei politice. Era un avertisment venit după ani în care guvernul, controlat autoritar de preşedintele Traian Băsescu, a modelat moralitatea şi legalitatea actului de guvernare în funcţie de interesele şi nevoile mai-marilor partidului. Părerea multor oameni este că statul a instituţionalizat corupţia, prin calibrarea aparatului de stat şi a legilor la foamea clienţilor. Această operaţiune de confiscare a ţării în numele interesului general a fost numită reformă instituţională iar, după asemenea strădanii caricaturale şi lacome, nu au mai rămas mari rezerve de încredere publică pentru a relua procesul, de altminteri inevitabil şi necesar. Fireşte, până la o analiză amănunţită a buzunarelor vizibile şi invizibile unde stau dosiţi banii publici, corupţia generalizată este doar o chestiune de percepţie. Însă este o explicaţie plauzibilă pentru eşecul reformelor structurale, pentru sărăcirea generalizată şi pentru creşterea PIB-ului pe cap de demnitar.


Destinul noului guvern poartă pe chip urmele mâinilor nerăbdătoare care l-a adus pe lume. Putem doar bănui mecanismele care au scos din urnele de vot din parlament o nouă majoritate şi un nou guvern. Este cert însă că acesta a câştigat o mare parte din încrederea despre care vorbesc recentele sondaje de opinie prin angajamentul că va da drumul la câinii de luptă şi că va popula cu vedete ţepele lui Traian Băsescu. Aceste promisiuni făcute uneori într-un limbaj lapidar au dat speranţa că s-a ajuns, în fine, la un consens în privinţa stârpirii paraziţilor care trăiesc pe banii publici. Dar pe cât de mare e amăgirea, pe atât de mare mahmureala de după. Pentru a cuceri aceste redute, fosta opoziţie a trebuit să ajusteze de câteva ori limitele inferioare ale compromisului, riscând ca, din îmbrăţişările pătimaşe de azi, să se nască monştrii de mâine. Orice părea mai bun decât guvernul Ungureanu care, în ciuda mediei de vârstă, se născuse deja îmbătrânit în rele. Însă, odată căzut guvernul, noua listă de ministeriabili a stârnit comentarii arţăgoase, a scos la iveală dosare şi ranchiune eterne, dovedind că foştii s-au pregătit din timp pentru viaţa de după moartea politică şi că, deşi zăpăciţi şi cu perfuziile smulse, ştiu că cea mai bună apărare e atacul. Un candidat este considerat incompatibil pe baza unor chichiţe avocăţeşti, altul este un copil teribil al burselor, speculând la marginea legii acţiuni şi cursuri valutare, altul a ajuns rector universitar pe baza unor manevre de culise, altul a fost procurorul preferat al celui mai arogant premier de până acum... Multe s-au afirmat în puţinele zile de la publicare listei finale a guvernului. Partidul lui Emil Boc a şi anunţat că nu va vota noul guvern, semn că e dispus să preia, odată cu rolul opoziţiei, şi greva acesteia.

În treacăt fie spus, a funcţionat mai tot timpul o politică a neîncrederii generalizate practicate cu orice ocazie de o clasă politică şi de o presă care ştie că nu-şi poate creşte tirajele şi audienţa decât din frica şi idiosincraziile publicului. Opinia publică este asediată de spaime inoculate cu masca imunităţii parlamentare şi a libertăţii de expresie pe figură. Câinii de luptă ai democraţiei şi-au pierdut dinţii în cozonacul puterii. Este concluzia care se impune anual, la judecata de acum a Zilei libertăţii presei- opinia publică moare odată cu jurnalismul, doar că acesta din urmă se sinucide cu mâna patronilor. După ce a asistat în direct şi repetat la exorcizarea statutului şi la transformarea demonilor în îngeri păzitori sau măcar în persoane onorabile, revoltate teatral de inechităţi şi preocupate de binele suprem, omul obişnuit se simte înşelat fundamental şi nu mai pune mare preţ pe nicio dovadă de dragoste.

Reaşezarea scenei politice a făcut ca valurile de apă clocită din care iese noul guvern să-i păteze mantia. În primul rând, noua putere ar trebui să se oprească să vadă cine e la capătul celălalt al mâinilor pe care le strânge mecanic. Euforia victoriei nu este o explicaţie suficientă pentru adunătura politică strânsă cu căciula în mână la Înalta Curte a noii puteri. Decontul poate declanşa nu doar un deficit de încredere, dar şi un nou val de corupţie care să găurească buzunarele bugetului pentru a plăti pacea şi voturile foştilor adversari. E clar că actuala majoritate nu este cu totul împăcată cu rolul său. Pentru că, în ciuda aspiraţiei de a da soliditate şi viitor unor politici economice, este un alt guvern de sacrificiu care ar trebui, de fapt, să lase aspiraţiile revoluţionare şi să se ocupe de chestiunile curente, până la alegeri. De această manie a grandorii era bolnav şi guvernul Ungureanu care, în ciuda rolului tehnic pe care ar fi trebuit să-l aibă, începuse să bată în cuie groase destinul viitoarelor generaţii. În realitate, este greu de crezut că timpul şi efortul vor putea fi altfel alocate decât pregătirii alegerilor locale şi, pe parcursul vacanţei parlamentare, gestionării trecurilor curente. Dar cum în politica românească e loc pentru toate, mai puţin pentru interesul general, este posibil ca tocmai în lunile de vară noua majoritate politică să lucreze intens la obiectivul politic principal: organizarea alegerilor general anticipate şi revocarea preşedintelui. Regula jocului nu s-a schimbat iar campania de promisiuni face parte din această strategie. După votarea moţiunii de cenzură s-au schimbat doar jucătorii.

Liderii majorităţii guvernamentale vor să-şi consolideze popularitatea profitând de faptul că încă sunt pe prima pagină, dar ar putea muri sufocaţi sub speranţele pe care le-au generat. Deja şampania desfăcută ieri s-a răsuflat în paharele delegaţiei FMI. S-a spus că taxele pe produse alimentare nu au cum să scadă fără a provoca un mic dezastru fiscal. Iar pentru salarii şi pensii guvernul precedent nu a lăsat decât discursuri şi promisiuni, nu şi bani. Sceptic este chiar omul pus să păzească bugetul, Florin Georgescu, fostul ministru de finanţe al guvernului Văcăroiu. Acum, ţinând cont de biografia sa profesională, ar trebui să fim noi înşine sceptici: Florin Georgescu a făcut parte din cea mai centralizată, dezastruoasă şi coruptă guvernare postdecembristă, remarcabilă prin abuzuri, inechităţi şi falimentul economic lăsat moştenire guvernării de dreapta care i-a urmat în 1996. Greu de ştiut cum s-a calificat dl Georgescu din nou în această funcţie. Poate doar pentru că vine din sistem şi a lucrat până mai ieri, din poziţia de viceguvernator al Băncii Naţionale, cu informaţii economice actualizate, deci ştie în ce punct al prăpastiei ne aflăm. Sau poate că va scutura de şerpi copacii paradisului fiscal.

În ciuda prognosticului sceptic, cu ceva tot rămânem. Cel puţin trei dintre obiectivele noului cabinet depuse pe masa parlamentului sunt o recunoaştere stângace, dar explicită, a faptului că statul şi-a tâlhărit contribuabilii, a încălcat legile în propriul beneficiu şi că, în general, asta se pricepe să facă mai bine, să pună în mişcare un mecanism de forţă care să exploateze efortul general în propriul beneficiu. Este un pas înapoi al statului care recunoaşte astfel un nărav moştenit şi cultivat încă de pe vremea statului comunist. Poate fi semnul că această continuitate a fără-de-legilor va fi întreruptă. Poate însemna o diminuare a statului. Sau poate fi doar o întorsătură de stil propagandistic, pentru a mai stimula speranţele până la alegerile din toamnă. Căci după atâta critică, un pic de autocritică nu strică nimănui.
XS
SM
MD
LG