Linkuri accesibilitate

Cronologia confuziilor doctrinare.


Stânga românească poartă încă însemnele comunismului pe reverele lui Ion Iliescu, președintele onorific al PSD, în vreme ce Dreapta autohtonă îl ține la butonieră pe liderul onorific al liberalilor Mircea Ionescu-Quintus, fost deținut politic, racolat apoi ca informator al Securității. Socialiștii și liberalii se întâlnesc simbolic în acest loc în care călăii și victimele se reconciliază.

Dreapta se aliză cu Stânga diluându-și conținutul și acceptând o guvernare în care programul seamănă cu ce-a de-a Treia Cale, enunțată de Anthony Giddens în 1998 și preluată de fostul premier laburist al Marii Britanii, Tony Blair. Dar în România lucrurile sunt mai complicate, fiindcă, stânga a fost multă vreme urmașa comuniștilor, în vreme ce dreapta era succesoarea partidelor istorice anihilate odată cu instaurarea regimului comunist imediat după cel de-al Doilea Război Mondial.

În această ecuație simplificată, stânga postdecembristă s-a umplut cu foști nomenklaturiști, începând cu nivelul cel mai de sus, cu tinerii comuniști pe care Revoluția din 1989 i-a prins în bloc-starturi, pregătindu-se pentru o carieră serioasă în rândurile PCR, dar și experți luminați care au avut acces la biblioteci din Occident și care mizau pe o perestroikă autohtonă.

În schimb, în Dreapta s-au strâns foștii deținuți politici, dizidenții, o parte a elitei culturale, viitori lideri politici compromiși de angjamentele și dosarele lor de utrnători ai Securității. Această Dreaptă (PNL) cu pedigri s-a aliat cu Stânga (PSD), în vreme ce o nouă Dreaptă bazată pe thacherism strânge rândurile în jurul președintelui Traian Băsescu după transformarea unui partid de tip socialist (PD) într-unul conservator

În ultimii 22 de ani României i-a mers mai bine în perioadele de Dreapta, decât în cele Stânga, chiar dacă întotdeanua guvernările de Dreapta au fost însoțite de foarte multe turbulențe, în veme ce cele de Stânga au avut mereu însoțite de liniște și stabilitate.

1990-1992: Anii Stângii Moscovite

România refuză să-și regleze busola spre direcția Vest și este singura țară din Europa de Est care acceptă să negocieze un tratat de vasalitate cu URSS. Acest document care a fost semnat de Ion Iliescu și Mihai Gorbaciov in aprile 1991 prevedea că România nu va face parte dintr-o organizație poltică sau militară contrară Moscovei.

Orientarea spre Moscova și refuzul deschiderii spre Vest a fost greșeala fundamentală făcută de România, imediat după căderea dictaturii: mineriadele, stigmatizarea intelectualilor și refuzul privatizării sub lozinca „nu ne vindem țara” au fost doar consecințele acestei decizii capitale, care a afectat dezvoltarea ulterioară a Romaniei.

1992-1996: Anii Stângii care parvine

În această perioadă au apărut primii miliardari autohtoni, majoritatea proveniți din familiile nomenklaturii din perioada Ceaușescu, pe fondul vidului legislativ, al legăturilor personale, al inflației cu trei cifre, al privatizărilor făcute la voia întâmplării. Deși ponderea sectorului privat în economia românească era înainte de alegerile de la sfârșitul anului 1996, deci la șapte ani după căderea comunismului de doar 35 la sută din PIB, totuși oamenii nu erau prea siguri de viitorul lor. Un sondaj de opinie cu privire la viitorul României arăta în 1995 că 60 la sută dintre români nu știau încotro se îndreaptă țara, 16 la sută credeau că spre capitalism, 11 la sută că spre un socialism de tip occidental și 13 la sută spre restaurarea comunismului.

1996-2000: Anii Dreptei care mută România în Occident

O largă coaliție formată din liberali, creștin-democrați, socialiști (PD, PSD condus de Sergiu Cunescu), formațiuni civice, UDMR încearcă să facă o politică altfel decât neocomuniștii, dar se blochează în orgolii și disensiuni de ordin ideologic: PD nu e de acord nici cu retrocedarea proprietăților luate cu japca de regimul comunist vreme de 50 de ani, nici cu deschiderea dosarelor Securității. Ambele chestiuni se întâmplă, dar cu jumătăți de măsură sugerând că măsurile morale se pot pune în aplicare dar nu dintr-o dată.

Decizia cea mai importantă a primei guvernări democratice postdecembriste este luată de președintele de atunci Emil Constantinescu, trecând peste opoziția agresivă a partidului condus de Ion Iliescu: România permite forțelor NATO să survoleze teritoriul țării în contextual războiului din fosta Iugoslavie în care americanii decid să bombardeze podurile de peste Dunăre din Serbia. Acesta este primul pas spre aderarea României la NATO.

2000-2004: Stânga-caviar pune stăpânire pe țară

Neocomuniștii fac o alianță cu Partidul Social Democrat cu rădăcini interbelice, îi preiau numele și își asumă un pedigri bun pentru a-și face o nouă imagine în Europa. Guvernul este condus de Adrian Năstase, un intelectual care vorbește limbi străine, cunoaște bibliotecile și știe cum să se poarte în lume. Proprietatea privată ajunge în 2004 la 70 la suta din PIB semn ca noua Stanga intelege in ce parte trebuie sa mearga, dar în același timp pentru a-și proteja clienții îmbogățiți fraudulos și chiar oamenii de partid care au devenit dintr-o dată extrem de bine situați, PSD acaparează aproape în totalitate mass-media și justiția.

România este primită în NATO în 2002, iar guvernul a continuat negocierile de aderare la UE începute sub guvernarea de dreapta.

2004-2007: Dreapta nehotărâtă, dar victorioasă

Lupta pentru aderarea la Uniunea Europeană e purtată mai ales de către Monica Macovei, ministrul Justiției și președintele Traian Băsescu, pe fondul neintelegerilor dintre PNL și PDL ajunse la putere sub Alianța D.A. Acum se fac principalele reforme, iar Justiția încearcă să devină independentă după mulți de ani de control politic.

2007-2008: Dreapta merituoasă, dar risipitoare

România înregistrează cea mai mare creștere economică din istoria ei: 8.6 la sută, dar și cei mai mulți bugetari: 1.72 de milioane, semn că PNL aflat la putere cu UDMR, dar susținut din Parlament de PSD a fost nevoit să-și răsplătească aliații și clientela politică. Criza economică mondială a prins România, după cea mai bună perioadă de creștere economică, fără nici un fel de rezerve.

2008-2012 Dreapta bătută de criză

PDL și UDMR au pus mai degrabă în practică măsurile FMI, decât au guvernat, fiind de acord inclusiv cu măsuri mai apropiate de Stânga decât de Dreapta: creșterea TVA de la 19 la 24 la sută, pe fondul unui deficit bugetar de 7.3 la sută în 2009 și scăderea salariilor bugetarilor cu 25 la sută în 2010. România nu a intrat în derapaj, dar nici nu a putut fi restabilită de guvernul de Dreapta, care nu a știut să atragă și păstreze investițiile, dar nici cum să repornească motoarele prin investiții în infrastructură din banii aflați în pușculița executivului.

Stânga PNL-PSD

Noua Stângă a vrut de mai multe ori să ia din prerogativele Direcției Naționale Antiocrupție și din cele ale Agenției Naționale de Integritate, ceea ce înseamnă că pe termen mediu cele două instituții importante pentru sănătatea politicii autohtone ar putea să fie atenuate sau desființate. Potrivit tradiției în România Stânga nu este interesată de justiție și de probleme morale, de aceea viitorul ar putea să fie imprevizibil din acest punct de vedere.

Pe de altă parte Noua Stângă formată din PNL și PSD promite 1 milion de locuri de muncă, ceea ce ar însemna șomaj zero, reducerea contribuțiilor sociale cu 5 la sută, o idee de dreapta, dar fără soluții de finanțare deocamdată. Creșterea salariului minim pe economie de la 670 la 800 de lei ar putea însemna costuri de aproape 500 de milioane de euro, potrivit unor estimări, în vreme ce scăderea TVA în următorii patru ani la 19 la sută ar putea ajunge anual la 2 la suta din PIB, pentru cele două soluții ale Noii Stângi nu s-au identificat însă sursele de finanțare.

[Acest text poate fi citit și pe pagina de internet a revistei „22”.]
XS
SM
MD
LG