Linkuri accesibilitate

Optzeci de parlamentari adică 20 la sută dintre aleşi sunt simpli navetişti, fără program politic, mânaţi doar de instincte, adică de foame şi frică.


Chiar dacă dorea să intre pe sub pielea electoratului, primul-ministru Mihai Ungureanu a fost silit să facă bilanţul celor aproape trei luni de guvernare nu în cadru festiv, ci într-unul penal, la judecata parlamentară, neştiind dacă e ţinta dopurilor de şampanie sau a mitralierelor dlui Victor Ponta. Nu a fost un discurs cu care să fure inimile electoratului, ci unul cu care eventual ar mai fi putut recupera votul vreunui parlamentar al puterii migrat la opoziţie, să supravieţuiască. Pe supravieţuirea unui guvernul controlat de partidul lui Emil Boc se sprijinea speranţa continuităţii PDL la putere: acesta ar fi putut pregăti alegerile, peticind în grabă nemulţumirea populară cu câteva măriri de salariu şi de pensii din fondul la dispoziţia primului ministru, ar fi putut ascunde scheletele în dulap, ar fi vărsat ultimele tranşe de bani în afacerile de partid şi de stat, ne-ar fi umplut de autostrăzi la suprapreţ şi ar fi spălat urmele marilor tunuri şi creierii alegătorilor, împlinind astfel testamentul guvernului Boc.

Moţiunea de cenzură nu a vizat, de fapt, guvernul Ungureanu, ci pe cel al lui Emil Boc. S-ar putea spune că moţiunea a fost o bombă cu efect întârziat. Dar nu inadecvat, întrucât guvernul Ungureanu nu se deosebeşte de predecesorul prin nimic. A lăsat aceleaşi amprente pe fişetul cu bani, are acelaşi profil psihologic şi acelaşi ADN. A clonat perfect cabinetul Boc, până la nivel de funcţionar ministerial. Nu e de mirare că moţiunea de cenzură e bântuită de fantomele fostei guvernări, dar şi de poncifele ideologice ale unor defuncte partide naţionaliste, în ciuda apelului la legalitate şi a deselor invocări ale practicilor europene.

După eşecul echipei Boc, dl Ungureanu fusese numit ca premier doar pentru a pregăti ciclurile electorale. Misiune imposibilă pentru că se anunţă o nouă lege electorală, iar dl Ungureanu ar fi trebuit să amestece în cazanul vrăjitoarelor, să închege procentele, să scoată de acolo un nou partid, mai întărit. Această pălărie, însă, s-a dovedit prea strâmtă pentru destinul pe care i l-a sortit Traian Băsescu noului premier al cărui discurs a luat-o razna încă din primele zile în fruntea guvernului. Deşi a ratat sistematic tot ce şi-a propus pentru primele luni de guvernare, părea să fie pe caii cei mari. Vorbea despre înfiinţarea unui partid, despre candidatura la prezidenţiale, despre atragerea electoratului şi despre supravieţuirea la putere după ciclurile electorale din orizontul următorilor ani. Pregătea strategii pentru următoarele decenii şi evoca viitorul de aur ca în discursurile epocii de aur. A promis măriri de salarii şi pensii, apoi a revenit, şi-a nuanţat până la anulare promisiunile, pentru a le relua ulterior, sub privirea patronului său de la Cotroceni. A mers din contradicţie în paradox şi din imprecizie în exagerare, atent nu la binele general, ci să nu-şi supere stăpânul.

Astfel că, indiferent cât de relaxaţi au vrut să pară primul-ministru şi liderii partidelor la putere, moţiunea de cenzură a fost ceva mai mult decât un vot în Parlament. Cântecul de sirenă al opoziţiei a fragmentat partidul democrat liberal care oricum se umpluse de găunoşi ca un azil de bolnavi terminali. Migraţia în masă la toate palierele a băgat partidul în criză de petice iar în corabie intră apă prin toate încheieturile. E drept că şi gândul la problemele administrative pe care le vor avea cei care i-au primit pe toţi gripaţii şi virusaţii scenei politice este înfricoşător. Sau poate că aceştia sunt doar un vaccin injectat pentru a forma anticorpi. Oricum, impresia este că opoziţia nu poate învinge coaliţia de la putere decât apelând la metodele acesteia, imitând-o, substituindu-i-se, transformându-se într-o tabără de refugiaţi de unde vrea să lanseze insurecţia electorală.

Până să devină preşedintele unui viitor partid, premierul (şi, odată cu el, preşedintele Băsescu) a ratat controlul partidului care a câştigat toate alegerile: partidul oportuniştilor. Este un partid cu formă variabilă, acţionând subversiv, dar reprezentând, ca nici un alt partid, spiritul alunecos al vremurilor. Uniunea Naţională pentru Progresul României este doar forma instituţională şi palidă a unui fenomen care inflamează toate palierele vieţii – geometria variabilă a moralei colective. Însuşi PDL-ul s-a format iniţial din dezertorii liberali, înghiţiţi de socialiştii lui Traian Băsescu, demonstrând că foamea de putere este cel mai bun bucătar.

Optzeci de parlamentari adică 20 la sută dintre aleşi sunt simpli navetişti, fără program politic, mânaţi doar de instincte, adică de foame şi frică. Unşi cu toate alifiile, politicienii au devenit maleabili şi încap în orice formulă politică dacă frica şi foamea le-o cer. Deşi nicicând solidă, moralitatea lor are mai multe stări de agregare, în funcţie de momentul politic în care se aplică. În preajma procurorilor anticorupţie sau a alegerilor, moralitatea devine gazoasă, sulfuroasă, intoxicând scena politică şi pe spectatorii din primele rânduri. Nomadismul politic este corespondentul politic al celei mai slabe dar şi celei mai perseverente forţe din univers, atracţia gravitaţională. Astfel, cea mai mare parte a timpului politicienii şi-o petrec negociind şi făcând compromisuri care să le asigure supravieţuirea. Multe programe, reforme sociale şi proiecte de investiţii nu vizează binele colectivităţii, ci acest electorat intern, format din parlamentarii de pe centura politicii. Deşi purtători ai unor virusuri letale, sunt curtaţi intens şi împinşi în primul rând al puterii, parcă pentru a demonstra ce calitate morală are politica.

Nicicând nu s-a văzut mai clar că România trece printr-o criză a mecanismelor electorale ca în zilele premergătoare discutării moţiunii de cenzură. Maşina de vot a partidelor scoate la suprafaţă indivizi dubioşi care năpădesc toate listele electorale, iar aleşii locali sau parlamentari au propria lor viaţă în care foamea şi frica de moarte politică sunt adevăratele motoare. Este o mişcare perpetuă cu rezultantă zero într-un univers finit, etanş, dar la a cărui supravieţuire contribuie, prin taxe şi impozite, toată lumea. În acest univers, electoratul nu mai contează decât pentru a da o spoială de democraţie unui mecanism electoral autosuficient şi demult compromis.

Poate pentru a dispersa responsabilitatea propriilor eşecuri, politicienii caută acum căile prin care votul să devină obligatoriu. În viziunea lor, alături de alegerile dintr-un singur tur de scrutin, pare cea mai importantă reformă a sistemului electoral. În felul acesta, de proasta guvernare, de traseism sau de degradarea spaţiului public vor putea fi făcuţi răspunzători toţi alegătorii, nu doar politicienii. Chiar dacă nu face bine la moral, vinovăţia colectivă este cel mai eficient program politic într-o democraţie a înfricoşaţilor şi înfometaţilor.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG