Linkuri accesibilitate

Poveştile cu bătrînei care aşteaptă să moară ne arată şi cît valorează bătrîneţea în R. Moldova.


Pentru că abia ne-am despărţit de Paştele Blajinilor, mi s-a părut demnă de reţinut o ştire parvenită din raionul Ungheni. Doi oameni în etate şi-au rezervat cîţiva ani în urmă mormintele în cimitir. Şi nu e doar atît. Oamenii şi-au săpat gropile, şi-au instalat monumentele pe care deocamdată figurează doar anii naşterii. Şi, dacă e să dăm crezare ziariştilor, vîrstnicii aceia... aşteaptă să moară.

Am cunoscut şi eu, în anii tranziţiei, cîţiva bătrînei care îşi pregătiseră din timp sicriele. Alţii mi s-au confesat că sînt tulburaţi din cauză că nu şi-au făcut încă sicrie. Tristă şi dezolantă realitate. Poveştile astea, cu bătrînei care aşteaptă să moară, ne arată nu numai ce societate am construit aici timp de 20 de ani, ci şi cît valorează bătrîneţea în Republica Moldova.

E o ocazie bună să-mi amintesc de septuagenarii şi octogenarii puşi pe voiaj pe care i-am văzut anul trecut în aeroporturile şi hotelurile din Europa. Septuagenarii şi octogenarii occidentali aveau o aparenţă tinerească năucitoare, feţe îngrijite, fără riduri adînci, şi zîmbitoare. Li se citea în priviri că voiajurile prin lume le pică bine la suflet.

Şi mărturisesc că pîlcurile astea de septuagenari-octogenari călători m-au tulburat sufleteşte şi mi-au provocat reflecţii triste. Vîrstnicii aceia occidentali erau parcă proiectaţi dintr-o altă dimensiune şi se deosebeau izbitor de bătrîneii plaiului mioritic. Cei occidentali voiajează prin lume, pe cînd cei autohtoni, cărora li se spune, fără nici o jenă, moşnegi şi babe, stau acasă, deseori în mare mizerie. Cei occidentali par tineri, sănătoşi şi fericiţi, îşi plănuiesc viitorul, cei autohtoni, cocîrjaţi de viaţa grea, de cele mai multe ori aşteaptă resemnaţi moartea. Fireşte, nu toţi vîrstnicii moldoveni îşi sapă gropi şi îşi fac sicrie, dar perspectivele lor sînt ca şi inexistente. Acolo, bătrîneţea e o prelungire a maturităţii şi a vieţii active, pe cînd aici bătrîneţea e o catastrofă, un apus al vieţii.

„Şi ce vrei să facem?” ar putea să mă întrebe vreun conducător supărat. Nu ştiu. Nu sînt făcător de soluţii, ci doar un umil condeier care remarcă anumite hibe. Soluţiile nu sînt la îndemîna mea. Şi ce soluţii ar putea să mai existe dacă pensia, după 20 de ani de tranziţie, e de 800-1000 de lei?
XS
SM
MD
LG