Linkuri accesibilitate

Andrei Burac: Paștele Blajinilor ţine de veşnicia, de perpetuarea umană, de tradiţii...


O discuție cu poetul, prozatorul, dramaturgul si publicistul Andrei Burac despre semnificatia Pastelui Blajinilor si despre ce il determina pe un scriitor sa scrie despre Pastele Blajinilor in operele literare.

Europa Liberă: Ce înseamnă pentru dvs. ca scriitor această sărbătoare Paştele Blajinilor?

Andrei Burac: „Cu părere de rău nu întotdeauna mă pot duce la mormintele celor dragi mie, ale părinţilor, dar mă stărui. Chiar dacă se întâmplă că nu mă duc la morminte în aceste zile, adică de Paştele Blajinilor, îmi amintesc de dânșii, îmi pun o masă, fac şi nişte pomine, în măsura posibilităţilor mele. Dar dacă mă duc fireşte că acolo îmi amintesc de unde am greşit în viaţa aceasta, fiindcă viaţa este o luptă, unde am greşit, unde am fost mai blajin, unde am avut poate şi conflicte, poate şi obidă, dar întotdeauna îmi cer iertare, faţă de cei care nu mai sunt cu noi.”

Europa Liberă: Ce poate să-l determine pe un scriitor să invoce Paştele Blajinilor într-un text literar?

Andrei Burac:
„Pe orice scriitor îl preocupă temele veşnice. Fireşte că un scriitor neapărat a avut părinţi, bunei, prieteni, care s-a întâmplat aşa că ei nu mai sunt în viaţă, nimeni nu e veşnic. Toţi ne amintim de arborele vieţii unui om, deplângem decedatul, motivul la care se închină rudele admiterea celora care nu mai sunt cu noi. dar vine o zi de aceste sărbători de Paştele Blajinilor suntem mai atenţi şi scriitorii îşi dau seama că aceste momente sunt foarte importante şi produc mai multe pagini ca să amintească omului că nimic nu e veşnic, viaţa este foarte frumoasă, dar este şi foarte scurtă şi trebuie să trăieşti cu demnitate, cu blândețe şi bunătate faţă de cei care te înconjoară.

Uitaţi-vă ce se întâmplă de sărbătorile de Paşti, mai ales de Paştele Blajinilor cam toţi părăsim oraşul, ne ducem, până şi nepoţii se duc la strămoşii lor acolo la cimitir la ţară unde s-au născut. Este un exod pur şi simplu, de ce, pentru că se duc acolo, îşi amintesc, vorbesc cu dânșii. E un lucru nemaipomenit de frumos şi asta ţine de veşnicia, perpetuarea umană, tradiţiile, acolo îşi amintesc în ce măsură omul a avut şi păcate, unde a greşit, acolo stau la mormânt fac şi nişte pomine, preotul vine sfinţeşte, e frumos, e o tradiţie creştină.

Eu am avut un caz mulţi ani în urmă, începutul anilor ’80, am avut un scenariu care parcă plăcea puterii de atunci, ideologiei, dar exista un episod extraordinar, când eroul principal, ulterior a fost interpretat de Mihai Volontir, se ducea la cimitir şi vorbea cu tatăl. Aceştia cu cenzură îmi spuneau, cum domnule, e mort, cum poţi vorbi cu un mort. Vorbea cu sufletul lui, parcă el chiar ar fi fost într-o stare ca să-l audă şi să-l înţeleagă. Asta ia deranjat, dar până la urmă a trecut şi acest episod, filmul „Iulia” după o piesă „Fii fericită Iulia”, care a fost cumpărat în zeci şi zeci de ţări. Şi astăzi este cerut de spectatori, de ce, fiindcă este peisaj frumos, nişte relații umane şi amintirea strămoşilor.”

Europa Liberă: E sentimentul morţii mai pronunţat în literatură decât în viaţa de zi cu zi? Se gândesc la moarte mai mult personajele literare decât oamenii în carne şi oase?

Andrei Burac:
„Ştiţi în special ultimele zile, ultimele luni, ultimii ani viaţa devine din ce în ce mai stresantă, viteza este mai mare a vieţii noastre, problemele sunt mai multe, supravieţuirea umană devine mult mai complicată. Fireşte că nu în fiecare zi noi ne gândim că viaţa este foarte scurtă şi noi trebuie să facem doar fapte bune, câteodată poate chiar fără ca să ne dăm seama greşim faţă de semenii noştri. Fireşte că în timpul vieţii noi ne gândim mai puţin la cele veşnice, mai puţin ne gândim la ce se va întâmpla mâine, poimâine, ce ar mai fi trebuit să fac eu astăzi, dar nu am făcut.”
XS
SM
MD
LG