Linkuri accesibilitate

Jurnalul săptămînii Lidiei Prisac.


Luni

A doua zi de Paști. Ne pregătim să revenim acasă, la Chișinău… Nu zic, și la casa părinților mei, de la Antonești (Ștefan-Vodă), ne simțim acasă, dar totuși la Chișinău este mai acasă. Prin urmare, mergem spre casă... Băiețelul nostru, de doar trei anișori, care a stat o lună la bunici, de draga dimineață, umblă pe lângă noi și tot ne întreabă, când mergem acasă, de frică să nu îl lăsăm, cumva. Bunicul îl provoacă: „Simică, la ce îți trebuie Chișinăul ăla, la mine e mai bine, o sa te plimb cu tractorul...”, la care feciorul îi răspunde: „Plec acasă, cu mama și cu tata”.

Ne pornim și cum toți copii dorm în transport, fiind legănați, și Simion Ivanovici, cum îl dezmierdăm de obicei noi, adoarme, dar la o bucată de drum se trezește. Aceasta nu prea mă încântă. Drumurile nu sunt din cele mai bune și prevăd că vom avea „surprize”. Așa și este, din cauza găurilor, ne oprim și ne pornim brusc, copilului i se face rău și-mi zice că vrea să vomite, dar nu reușim să ne pregătim... Ne oprim, intervenim cu șervețele umede, totul e în ordine, plecăm mai departe. De data aceasta, pentru orice eventualitate, găsim nişte pungi. A fost bine că ne-am pregătit, până la Chișinău ne-am mai oprit de două ori. Tragem aer și mergem mai departe. Într-un final ajungem la cuibușorul nostru de la Telecentru.

Marți

Mă trezesc cu ideea că trebuie să reușesc foarte multe: să-mi duc copilul la grădiniță, care e la doi pași de blocul în care locuim. După aceasta să fug la seriviciu.

Dar cel mai important este să ajung la Vasile Bumacov, ministrul agriculturii pentru a discuta problema pământului aflat în pârloagă, care constituie cam 11 la sută din totalul suprafeței arabile in Moldova. Zis și făcut. Aflu că Olga, colega mea de la Școala de Studii Avansate în Jurnalism, a fixat întîlnirea cu demnitarul la ora 11.

Lidia Prisac

Lidia Prisac

Ajung la minister cu 20 de minute înainte de timp, să nu ne lăsăm așteptate. Urcăm cu ascensorul, securitatea este maximă până a ajunge la anticameră trebuie să trecem printr-o ușă la fel securizată. Sunăm, ne prezentăm, ușa se deschide, pe peretele din față, pe un panou, se află galeria foștilor miniștri ai agriculturii. Primul este Nicolae Covali, pe timpul căruia a fost foametea în Moldova sovietică. Îmi zic, iată-l, pot să-l vad și pe poză, deoarece până acum am putut doar să citesc despre faptele-i mărețe, în sens peiorativ, inclusiv din lucrarea-oroare „Foametea din Moldova”.

Ajungem în anticameră, foarte mare, de altfel. Ne așezăm pe fotoliile negre și așteptăm. Ministru este Ministrul Vasile Bumacov

Ministrul Vasile Bumacov

ocupat. La puțin timp iese din birou, ne vede, și zice că am venit prea degrabă, pentru că ne primește exact la 11. Mai așteptăm, după care ne invită în birou. Ce să zic, biroul e și mai mare decât anticamera. Pe peretele din spatele ministrului se află un dulap pe care este imprimată pe lemn Stema de Stat a Republicii Moldova. Discuția ne este practic întreruptă. Telefoanele sună continuu. Cineva, probabil foarte important, îl solicită pe ministru la telefonul mobil.

Mai marele agriculturii se ridică prompt și se îndreaptă spre dulapul-perete. Eu nu înțeleg: cum s-a orientat spre perete și a intrat în dulap. Olgă îmi șoptește: toți miniștri au un loc special pentru agrement. Ministru revine și finalizăm discuția.

La plecare conchid: cel mai important lucru planificat pentru ziua de astăzi l-am reușit.

Miercuri

Sună deșteptătorul. Este ora 6 și 45 de minute. Mă trezesc și încerc să-mi amintesc ce am visat. Pare-mi-se iar apartament, mic, de tip mansardă, deși la etajul întâi. Pe lângă asta ne aflam pe malul mării, care părea zbuciumată, cu valuri mari și era frig. De ce oare, mă întreb?

Îmi amintesc, soțul meu, într-una din zile, îmi spunea că pe la el, la serviciu, a intrat președintele Asociației Locatarilor blocului în care locuim, și i-a vorbit despre oferta unei firme de construcție a mansardelor. Nu prea suntem încântați. Deși casa e construită prin anii 1980, calitatea construcției e de tip sovietic. Cu vreo 5 ani în urmă, când am făcut reparație, din pereți curgea nisip, de ciment nici pomină.

Asta mi-a adus aminte de secvențele din filmul lui Leonid Gaidai, „Operația «Î» și alte peripeții ale lui Șuric”. Blocurile de locuit le construiau „elementele” degradante și incompetente ale societății. Acum mă gândesc, astăzi se construieşte oare mai bine, după mai bine de 20 de ani după destrămarea sistemului sovietic. Mă îndoiesc, deși materialele de construcție sunt altele, totuşi mentalitatea nu se schimbă cu una cu două.

E dificil în țara Moldovei, mansardă nu vrem, da să cumperi un apartament pe măsură, trebuie să trăiești și să lucrezi cel puțin 100 de ani, la salariile și prețurile care le avem.

Joi

Dis-de-dimineață, merg la Bahmut, Călărași. Lucrul asupra subiectului jurnalistic – pământul în pârloagă – este în toi și trebuie să văd, cu ochii mei, cum arată un sat în care 50 la sută din terenul arabil este în paragină.

La Gara de Nord mă conving încă o dată – „Trăiesc în Moldova și asta îmi ia tot timpul!” La Bahmut nu vînd bilete, pentru că nu se staționează, dacă dau bilete, atunci doar cu 5 minute înainte de plecare, și asta dacă mai au locuri. Dar, dacă, totuși, vrei să ajungi sigur la Bahmut, cel mai bine e să iei bilet până la Costești, care e un pic mai departe și efectiv e cu câțiva leuți mai scump. Cum vă place? Mi se vinde distanța de care eu nu am nevoie! Asta e Moldova, dar pentru că nu am timp de certat și căutat adevărul, pierdut nu știu pe unde, cumpăr bilet până la Costești și plec.

Cu sufletul la gură, abia aștept să văd satul la care m-am pornit. Deși am trecut de atâtea ori prin acest sat când mergeam spre România, nu mi-l amintesc nicidecum. Asta ar înseamnă că nu m-a prea impresionat.

Ajung. Rog șoferul să oprească la primărie, îmi zice: „Asta e, mătincă, primăria, că doar aici este tricolorul”. Cobor, văd un sat răzlețit, prin care trece șoseaua ce duce spre Ungheni. Satul e sărăcăcios, ceea ce mi-a confirmat, ulterior, și inginerul cadastral.

Intru în primărie și aflu că edilul nu este, deși stabilisem cu el întâlnirea. Nu-i bai, îmi găsesc ocupație până vine. Primul cu care intru în discuție, Ivan Alexeevici Badarev, cum se prezintă, îmi spune că și el are pământ în pârloagă ca toată lumea. Că de, motorina e scumpă, tehnica e veche și nici nu-i, tineretul s-o dus care și unde și au rămas bătrânii, da ei nu mai au puteri să îl țină. Vasile Haiduc, lucrător al La Bahmut...

La Bahmut...

primăriei, mărturisește că are 11 parcele de pământ, o parte ale lui, o parte moștenite, înșirate pe oriunde. „Cum să îl lucrez? Cu sapa, nu e treabă!”, îmi spune el. Din vorbă-n vorbă, înțeleg că cei care și-au dorit pământ cu atâta ardoare după 1991, acum nu sunt bucuroși că îl au...

Între timp, pe la ora mesei, vine și primarul. Pufăind, Oleg Bădărău îmi spune că e slută treaba și îmi propune să mergem chiar să îmi arate „moșia” nevalorificată a satului. Sigur că zic da! Mergem cu mașina, îmi arată și îmi explică pe unde ce creștea și ce crește acum. Ajungem la „terenul 52”, denumit după câte ha are, de lângă rezervația naturală a lui Ivan Bodiul „Plaiul Fagului”. Ce să vezi, fâșii de pământ pe care crește orice numai nu plante agricole: pământ negru, stuf, spini, lucernă, cineva a sădit chiar salcâm. Primarul îmi spune că pe timpuri pe acest lan se creștea porumb cu câte 3 știulete la fiecare hlujan, astăzi o bună parte din el se odihnește.

Ne întoarcem la primărie. Finalizez discuția cu întâmplarea „Mai mult pământ”: „Doi vecini se ceartă de la pământ. Unul mută hatul într-o parte altul în alta. Și tot așa se ceartă de nu se aud, de fiecare dată. La un moment dat, și unul, și altul aude: Nu știu al cui sunt eu, dar eu știu că voi sunteți ai mei. Vocea aparținea pământului”.

Mă întorc răvășită la Chișinău și mă gândesc, câte sate mai sunt de acest gen, și câte urmează să mai apară.

Vineri

Mă trezește cafeaua de dimineață. Soțul meu, de obicei se trezește primul, și tot timpul mă invită la cafea. Cel care mai doarme e copilul, dar îl trezesc pe la 7 și 45 de minute și îi spun că azi e ultima zi de grădiniță, sâmbătă și duminică, stăm acasă. Nu face mofturi, înțelege, și e bucuros că are înainte două zile de desene animate, și o piesă de teatru la „Licurici”. Îl îmbrac fuguța, neapărat își ia ranița-maimuțică, cu jucării în ea, și ieșim din casă. Pe drum îmi spune că îi place la grădiniță și are mulți prieteni. Ajungem, lăsăm geaca, schimbăm încălțămintea și intră în grupă. Mai mulți băieței fac roată în jurul lui și îl tot întreabă: „Simion te joci cu mine?”. El încă nu e pe fir. La despărțire e foarte pupăcios, mă cuprinde îmi flutură la revedere din mânuță (un ritual întreg, dacă nu-l parcurgem, se supără...) și mă întreabă: „O să vii după mine deseară?”. Eu îi zic că azi vine tata, pentru că mama deseară are engleza. E bine, știu că îi place și nu mai plânge ca odată.

Revin acasă pentru că mai am ceva timp înainte de a ieși în oraș. Mă apuc să scriu și să mai citesc. Îmi dau seama că lucrarea pentru jurnalism îmi este aproape gata. Începe să îmi placă să fac și jurnalism, și asta pentru că ajung la concluzia că jurnalismul se intersectează cu antropologia, istoria de tip clasic, istoria orală, de ceea ce nemijlocit mă ocup și la care cred că nu voi renunța niciodată.

*Lidia Prisac. Născută la 8 mai 1978 în satul Antoneşti, raionul Ştefan-Vodă. A absolvit Facultatea de Istorie a Universităţii de Stat din Moldova în 2000. Face doctorat la Institutul de Istorie, Stat şi Drept din cadrul Academiei de Ştiinţe a Moldovei, pe tema „Relaţiile interetnice în Republica Moldova (1989–2005)”. Autoare a peste 20 de articole ştiinţifice, inclusiv a unei monografii despre separatismul transnistrean, publicată la Iaşi în 2008. Cercetător ştiinţific la Institutul Patrimoniului Cultural al AŞM.
XS
SM
MD
LG