Linkuri accesibilitate

Ideologia partidelor din România este o adunătură de metehne, ierarhii şi complicităţi.


Apolitismul românesc are viaţă scurtă. Burlacii îşi caută mereu căsătorii cu partide influente, bine dotate cu fonduri europene sau bugetare. Niciun demnitar apolitic nu-şi interzice iubirile secrete şi nici nu se opune pasiunilor sufletului. Mulţi practică amorul liber de constrângerile unei căsnicii clasice. Unii chiar se afişează fără ascunzişuri cu iubirile lor ilegitime, pentru că iubirea învinge totul, chiar şi o căsnicie iniţial profitabilă. Cu toţii încearcă să-şi prezinte în chip eroic trădarea şi derapajele politice, transformând părăsirea „familiei” cum spune Emil Boc, într-un act de conştiinţă. Iar dacă ar fi adevărat, atunci Direcţia anticorupţie ar trebui să cerceteze puţin contabilitatea partidelor părăsite de atâţia membri care se pretind incoruptibili.

Preşedintele Băsescu este şi el robul pasiunilor, chiar dacă pare să nu se mai regăsească întru totul în partidul căruia i-a fost şi mamă şi tată. Îşi pune speranţele în fiice şi-n fii. Sfaturile sale de taină cu liderii Partidului Democrat Liberal, chiar dacă adulterine, conform constituţiei, au devenit notorii iar aceste întâlniri sunt mai dese şi mai pline de afecţiune decât cele cu alegătorii. Creaţi după chipul şi asemănarea liderului maxim, membrii guvernului nu fac un pas fără să primească lumină de la Cotroceni.

E un obicei căruia noul premier Ungureanu îi dă dimensiuni epice. Venit la guvernare ca apolitic, deşi plătitor de cotizaţii şi şef cu propaganda încă de pe vremea când conducea soarta tinerilor comunişti, primul-ministru se pretinde acum atras de trei curente politice gemene. El este, în primul rând, produsul implicit al voinţei politice a Partidului Democrat Liberal ale cărui perspective şi aspiraţii le-a îmbrăcat fără ezitare, când a preluat cârma guvernării. Apoi, afirmă el, binevoitorii i-au spus că merită să-şi construiască propriul monument politic. Este un miraj comun multor intelectuali aflaţi în preajma partidului lui Băsescu, cu toate că monumentele lor, cutremurate de râsul general sau crize, s-au transformat în morminte politice, îngropându-i sub resturi.

Ideea apariţiei unor noi partide de dreapta conduse de intelectuali pare mai degrabă un joc cu mărgele de sticlă care să-i orbească sau halucineze pe cei care-l practică şi, mai ales, pe cei care-l privesc. Însă, cu toate că se gândeşte la un nou partid, vehicul al ideilor sale de guvernare (care, cum spuneam, nici măcar nu sunt ale sale, ci ale PDL, adică ale lui Traian Băsescu), premierul tehnocrat mărturiseşte că nici măcar nu a părăsit Partidul Naţional Liberal, ci doar s-a suspendat cât timp a fost şef la serviciile secrete. Mai mult chiar, ar vrea să participe la şedinţele biroului politic PNL, să-şi spună păsurile. Dincolo de ironia superioară cu care-şi drepturile pierdute în ograda foştilor susţinători, răzbate sentimentul de copil politic abandonat al premierului care, zice-se, este pregătit să-l substituie pe Traian Băsescu la alegerile prezidenţiale.

În jungla politică, singuraticii au viaţă scurtă iar transhumanţa preelectorală demonstrează că în politică nimic se pierde şi nimic să nu se creează, ci totul se transformă, dispărând în cele din urmă pe căi naturale. Ideologia partidelor din România este o adunătură de metehne, ierarhii şi complicităţi. Ideile şi principiile nu-şi găsesc locul aici pentru că presupun tenacitate şi consecvenţă. Mulţi cochetează cu singurătatea cărturarului şi cu răcoarea bibliotecilor pentru că o viaţă monahală şi austeră atrage automat încrederea şi stârneşte pasiuni. În realitate nu se caută intelectuali, ci imaginea acestora de indivizi fără aspiraţii materiale, de oameni mânaţi de idei şi principii atemporale şi incoruptibile. Nu fără temei, aceştia susţin că ei, şi nu politicienii, pot oferi ideile în stare pură, necontaminată de interese de grup.

Realitatea este, însă, dezamăgitoare. Ajunşi în aula politică, intelectualii se transformă în politruci cu ştaif, distribuiţi în roluri Coane Chiriţe zgomotoase şi neadecvate, simulând morga şi libertatea spirituală până la prima penalizare pentru că au declanşat prea des alarma limuzinelor. Dl Ungureanu, de altminteri plin de idei şi principii, nu a oferit până acum, din biroul său de premier, nicio idee originală, fiind ocupat, probabil, de continuitatea proiectelor moştenite de la Emil Boc. Aceasta este baza moţiunii de cenzură depusă de politicienii din opoziţie care consideră că, deşi desemnat ca răspuns la nemulţumirea popuulară faţă de echipa lui Emil Boc, actualul guvern a ratat obiectivele pe care şi le-a propus şi s-a lăsat şantajat de grupuri de interese privatizând în mod păgubos resursele minerale şi şantajându-şi, la rându-i, oamenii din teritoriu cu sume de bani pentru politici preelectorale.

Premierul abia aşteaptă discutarea moţiunii pentru că, după cum a tot spus, prin discursurile sale televizate îi poate convinge pe români că merită un vot când îşi va lua carnet de partid. Este preocupat de un singur gând, acela al supravieţuirii politice şi are comportamentul unui partener mulţumit că e băgat în seamă, chiar dacă printr-un şut. E fericit că va da ochii cu parlamentarii opoziţiei care până acum nu i-au călcat pragul şi care, dacă e să ne luăm după textul moţiunii, nu-l consideră altceva decât o marionetă a lui Traian Băsescu. Desigur, în secret, premierul e mulţumit pentru că ştie că lipsesc câteva voturi esenţiale pentru ca guvernul să fie dat jos, dar e bine să pară în faţa naivilor că-şi înfruntă senin şi eroic soarta.

Chiar dacă pretinde, mai în glumă, mai în serios, că încă face parte din PNL, dl Ungureanu are numai vorbe grele despre opoziţie în ansamblu şi în detaliu. Ar vrea să găsească formula prin care să obţină voturile opoziţiei, fără să fie nevoie de asentimentul acesteia, dar nu ar putea s-o facă fără să se pună rău cu cei care-i aruncă o pâine pe masa lui de premier apolitic. Pe aceştia vrea să-i mulţumească zelos când pune umărul la proiectele de exploatare minieră de la Roşia Montana sau Roşia Poieni, făcând corp comun cu Traian Băsescu şi clonele acestuia.

„Mă preocupă crearea de locuri de muncă”, spune premierul ţării din care au plecat în ultimii doi ani sute de mii de cadre medicale, profesori, ingineri, mă rog, filosofi, dar şi tinichigii şi frizeri. Tot din respect se explică, probabil, şi graba de a adopta o lege de restituire a proprietăţii (a zecea?) care prevede ca suma restituită să fie plafonată la 15% din valoarea proprietăţii confiscate de comunişti, iar despăgubirea să fie dată de-a lungul a zece ani. Statul ar mai avea nevoie de circa 16 miliarde de euro pentru a acoperi pagubele produse de marele jaf comunist, iar guvernul care, în ultimii ani, a astâmpărat cu sume mult mai mari lăcomia clanurilor aflate la guvernare, nu pare dispus să dea decât o parte infimă din aceşti bani.

Aşadar, a fost nevoie de 20 de ani şi câteva schimbări la faţă ale politicienilor să aflăm că, într-adevăr, proprietatea este un moft. Românii au câteva mii de dosare la CEDO pe tema restituirii proprietăţii, iar Autoritatea naţională pentru restituirea proprietăţilor a devenit de-a lungul anilor una dintre cele mai eficiente escrocherii de stat, angajaţii acesteia preluând de la foştii proprietari cu bani puţini titluri de proprietate blocate până atunci, pe care şi le atribuie, apoi, fără mari dificultăţi, că d-aia e Autoritate de stat. Proprietatea a devenit în România nu miezul economiei de piaţă, ci cel al corupţiei instituţionale, iar animalele politice au trăit şi au profitat de toate marile ere ale retrocedărilor sau privatizărilor.

În jurul acestor matrapazlâcuri s-au închegat marile averi, marile familii şi marile cariere şi e o ironie a sorţii că un istoric valoros, cum promitea să devină acum două decenii Mihai Ungureanu, pune umărul să eternizeze această situaţie. Banii din fondurile Securităţii, cei rezultaţi din vânzarea obiectivelor economice, a flotei şi a proprietăţilor statului, cei confiscaţi de la emigranţii erei ceauşiste, uriaşele sume depozite în nenumărate fonduri speciale, concesionarea în numele strănepoţilor a resurselor minerale în schimbul otrăvirii generaţiilor actuale, subtilizarea banilor destinaţi compensării marilor fraude făcute de stat – adică, în total, zeci poate sute de miliarde de euro, plutesc undeva, în ape tulburi, anihilate pe vecie de foamea de lăcustă a clienţilor partidului. A zeciui şi a drămui restituirea proprietăţilor furate de stat într-o perioadă în care statul şi-a distribuit proprietăţile în funcţie de ierarhia de partid pare o proastă glumă postcomunistă.

Probabil că nu sentinţele de la CEDO, ci procesele intentate recent de Fondul Proprietatea reprezentând interesele foştilor proprietari pe tema privatizărilor suspecte ale unor înteprinderi la care deţine acţiuni, au decis guvernul să inventeze o lege ca să blocheze cererile şi să-şi acopere fraudele. Statul capitalist este la fel de hămesit ca statul comunist după averile personale. E o continuitate pe care guvernul încearcă s-o acopere cu legi şi retorică. Dar faptele vorbesc. În mod simbolic, unul dintre favoriţii lui Traian Băsescu, dl Sorin Blejnar, a fost înlăturat de la Fisc pentru că nu a fost eficient şi a fost pus în fruntea departamentului pentru controlul marilor averi.

Dorinţa dlui Ungureanu de a-şi pierde tehnocraţia pentru o partidă politică convenabilă rodeşte văzând cu ochii. Şi e posibil ca vreunul dintre proiectele politice abandonate temporar de apropiaţii preşedintelui Băsescu să fie recuperat după alegerile locale, când ar vrea premierul să-şi lanseze partidul. Poate şi pentru că alegerile sunt cel mai bun sondaj de opinie care le va spune susţinătorilor dlui Ungureanu dacă vechiul PDL e viabil, trebuie inventat altul sau invadat şi preluat PNL cu ajutorul dezertorilor. Trei ispite şi o singură soluţie. Avantajul unui mariaj cu celor trei partide gemene este că nu simţi diferenţele, iar plăcerea este de trei ori mai intensă.
XS
SM
MD
LG