Linkuri accesibilitate

Preşedintele României este unul dintre cei mai fideli partizani ai reluării exploatării la Roşia Montană.


Preşedintele Traian Băsescu are probleme cu mediul. Deşi jinduieşte de câţiva ani să pună la gâtul ţării salba de bijuterii cianurate din Munţii Apuseni, adică Roşia Montană şi Roşia Poeni, nu a reuşit să găsească omul potrivit la mediul potrivit. Fostul ministru al mediului, Laszlo Borbely, a părăsit postul pentru că nu se potrivea la caracter cu Agenţia de integritate. Pe de altă parte, dl Borbely era şi adversar al proiectului de la Roşia Montană, deci un personaj de care Traian Băsescu s-ar fi descotorosit de mai multă vreme.

Preşedintele României este unul dintre cei mai fideli partizani ai reluării exploatării la Roşia Montană, convins că aurul din creierul munţilor nu are miros şi că cianura are gust bun, de migdale. A fost mai eficient ca orice agent publicitar, menţinând mereu necesitatea exploatării aurului de la Roşia Montană în atenţia publică. De aceea e părere că demnitarii şi politicienii care au blocat acest proiect au fost nişte laşi. Poate că preşedintele nu e prea bun prieten cu profesorii, medicii, cadrele militare, în general, cu bugetarii, poate că a avut vorbe grele de spus despre justiţie şi poliţie, poate că s-a contrazis de la o zi la alta, făcând impresia că preferă soluţii rapide şi simple. Câteva sunt, însă, obiectivele de care nu s-a dezis de-a lungul anilor, iar exploatarea aurului de la Roşia Montană este unul dintre ele.

La învestitura lui Attila Korodi în funcţia de ministru al mediului, preşedintele spunea că „în momentul de faţă România nu mai are resurse pentru crearea locurilor de muncă decât dacă privim cu responsabilitate la reluarea exploatării minelor.” A invoca, în aceeaşi frază, ideea de responsabilitate şi cea a redeschiderii exploatărilor miniere este un paradox cu potenţiale consecinţe catastrofice. Minele au fost închise pentru că produceau constant pierderi de bani şi catastrofe de prima pagină, cu mulţi morţi şi răniţi. Închiderea lor era un exorcism necesar pentru cei care au considerat mineritul un blestem. Ei invocau, în primul rând, justificare umană: mineritul era o meserie mortală. Apoi cea materială: din gaura neagră a minelor nu scăpa nici un ban la buget.

După ce au aplicat cu responsabilitate măsurile economice de reducere a locurilor de muncă şi au înjumătăţit salariile, au concediat oamenii, i-au îmbogăţit pe baronii de partid, aruncând economia în groapa pe a cărei buză cu greu se căţărase, redeschiderea minelor pentru a-i angaja la tăiat de piatră pe şomerii produşi de incompetenţa guvernului este considerată singura soluţie „responsabilă” nu doar de preşedintele Băsescu, dar şi de independentul premier Mihai Ungureanu.

Mai mult chiar - după zeci de miliarde de euro risipite în cheltuieli haotice, cârpind cu petice vechi găurile noi din buget şi fondurile speciale, guvernul este decis să creeze locuri de muncă vânzând sau concesionând resursele minerale, singura sa investiţie fiind organizarea unor licitaţii dubioase şi producţia de maculatură birocratică. Ai fi zis că, după atâţia ani de strădanii, şoarecele născut de guvern ar fi trebuit să fie ceva mai mare. Nu a modernizat instalaţiile de exploatare de la Cuprumin sau Roşia Montană şi nici nu a extins cercetările geologice pe propria socoteală, pentru a pune o pâine pe masa specialiştilor pe care altminteri îi trimite la lucru peste graniţă. S-a mulţumit doar să concesioneze suprafeţe uriaşe de pe urma cărora încasează acum redevenţe simbolice în beneficiul clienţilor din partid.

În fapt, Regiile autonome şi companiile de stat trăiesc bine chiar dacă sunt moarte pentru că acolo se prăseşte pepiniera de cadre a partidului, pe bani buni şi privilegii pe potrivă. După ce s-au jucat ani de zile de-a reforma instituţională, oamenii preşedintelui au epuizat toate resursele pentru crearea noilor locuri de muncă şi au descoperit soluţia în creierii munţilor, plutind prin apa cristalină a iazurilor de decantare.

Românii au nenumărate probleme cu bijuteriile toxice ale coroanei. Mizeria ecologică este doar vârful vizibil al supradozei de toxine în care trăim. Mediile de afaceri, ca şi cele de muncă, sunt toxice. Lacurile de decantare se folosesc în mai toate instituţiile pentru a extrage ieftin forţa de muncă şi valoarea personală a angajaţilor care, mai apoi, sunt depozitaţi în haldele de steril de la oficiile de şomaj şi în statistici, să-i recruteze preşedintele Băsescu pentru noile abataje. Scena politică este şi ea compromisă, populată cum e de creaturi desfigurate de pofte şi lăcomie, de nenumăratele procese de adaptare şi încrucişări interzise.

Straturile de mizerie morală s-au mineralizat în vreme şi ar trebui foraje de adâncime pentru a o curăţa. Această stare de fapt face mai uşoară acceptarea mizeriei ecologice pe care o socotim ca pe-o fatalitate, o simplă proiecţie exterioară a stării noastre de spirit. Asta şi pentru că în România nu s-a purtat o discuţie responsabilă despre valoare şi calitate, despre curăţenie şi onoare. De aceea ne vine greu să punem sub semnul întrebării acele idei primite de-a gata, nicicând trecute prin filtrul liberului arbitru. Ni se spune să acceptăm că apa, aerul sau hrana sunt impure, pentru că mai bine nu se poate.

Suntem forţaţi să credem că educaţia este bună, chiar dacă programele sunt pline de toxine. Ni se sugerează să acceptăm că întreaga clasă politică are probleme cu integritatea şi onorabilitatea pentru că alţi politicieni nu avem şi oricum ei sunt nişte semizei aşa că trebuie să-i venerăm cu tot cu infirmităţile lor. Trebuie să acceptăm, astfel, şi faptul că mineritul este o fatalitate oarbă, dar singura capabilă să creeze locuri de muncă, celelalte oportunităţi fiind deja consumate. Am creat standarde naţionale, pornind de la principiul că, pentru a trăi bine în viitor, trebuie să trăim în prezent prost.

S-ar putea însă ca nici noul ministru, Attila Korodi, care a mai ocupat postul acesta în guvernul Tăriceanu, să nu depună eforturi prea mari pentru a-i face pe plac preşedintelui. El a spus, nu odată, că proiectul exploatării aurifere implică riscuri de mediu. Pentru ungurii din România, problema purităţii mediului nu pare să fie o vorbă goală, pescuită din balta corectitudinii politice. Pe de altă parte, membrii Uniunii Democrate Maghiare sunt şi turnesolul neîncrederii şi îngrijorării opiniei publice de la Budapesta, pentru care exploatările româneşti cu cianuri au deschis acum mai bine de 12 ani un capitol dureros. Cantitatea de cianură care s-a scurs în apele Tisei în 2000, când s-a rupt digul iazului de decantare de la Societatea Aurul din Baia Mare, ar fi putut omorî, zice-se, un miliard de oameni. Oricum, a distrus flora şi fauna pe cursul Tisei şi al Dunării pe o distanţă de 700 de km.

Ca şi preşedintele, dar din motive diferite, noul ministru al mediului resimte şi el responsabilitatea acestei decizii, astfel că, deşi Traian Băsescu i-a trasat sarcini şi i-a completat agenda de lucru, dl Korodi nu se grăbeşte. El a şi declarat că are alte priorităţi pe agendă şi că va mai trece o vreme până va fi semnat avizul de mediu, mai ales că licenţa exploatării a expirat şi trebuie refăcute multe acte şi evaluări geologice. Este o temporizare strategică, împingând dincolo de orizontul electoral coşmarul unei decizii. Indiferent cât de bun sau rău este acest proiect, cât le este de util şi profitabil unora sau tuturor, România se luptă cu memoria latentă a eşecurilor tehnologice din spaţiul excomunist, iar modul în care face ( pentru că nu face) faţă provocărilor ecologiei nu inspiră defel încredere. Ethosul românesc al curăţeniei şi responsabilităţii nu inspiră încredere, în ciuda lobby-ului făcut în Parlamentul European de fiica preşedintelui. Sau poate tocmai de aceea. Oricum, România este considerată în continuare o destinaţie de o frumuseţe sălbatică, însă pomii din grădina raiului s-au umplut de şerpi, iar românilor le-a rămas, nu odată, în gât fructul păcatului.

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG