Prima impresie despre Azerbaijan e deruta. Senzația de dislocare e completă. Nimic nu spune unde anume pe hartă te afli. Strada strigă, la Baku, unde aproape nimic nu mai are voie să se înalțe la mai puțin de 25 de etaje, că ai ajuns într-o zonă recent construită a New York-ului. Interioarele oficiale și hotelurile au o opulență liberă de grija gustului.
Arhitectura e practic o continuare a Dubaiului sau, în genere, a esteticii petroliere arabe. Magazinele centrale nu au voie să cadă sub Ferragamo, Dior sau Versace. Armani expune un sediu de 6-7 etaje. Prăvăliile comune și banale există dar, poate, altundeva. Rezultatul e o impresie de Paris sau Milano comercial forțat pînă dincolo lux.
Șoselele au o densitate, o lungime și o uniformitate fără cusur și fug spre presimțirea unui centru spațial apropiat. Baku e covîrșit de febra paroxistă a construcțiilor radicale și aproape nu admite semnele patrimoniale ale vechiului Orient. Moscheele sînt puse în paranteze gigantice de un modernism sfidător iar sugestiile islamului practicant sînt reduse de un secularism extrem de bine afișat și păzit.
Adevărata religie a locului e investiția. Deschiderea spre proiecte și investitori e aproape o obsesie. Azerbaijanul are bani și nu suportă să îi vadă stînd. Uriașele cîmpuri petroliere și zăcăminte gazoase produc zeci de miliarde anual care produc, aproape imediat, încă un rînd de șosele, megabuilding-uri și iluminații nocturne.
Cum arată lucrurile în afara marelui Baku e mai greu de știut, pentru că miracolul capitalei e o referință obligatorie pentru vizitatori iar zonele de provincie rămîn un detaliu secundar. Întîmplarea și prietenii care s-au plimbat mai mult îți suflă discret că în afara erupției spectaculoase din Baku, lucrurile stau destul de mult altfel. Dar asta se poate afla numai în șoaptă. Poate e mai ușor de înțeles de ce în șoaptă, dacă notezi două alte date fixe ale capitalei.
Mai întîi numărul impresionant de bărbați în uniformă sau fără uniformă dar activi într-un aparat de securitate foarte vizibil. Nemișcarea uniformelor care se țin strîns de modelul sovietic rimează cu a doua constantă a vieții publice azere. Un cult naționalist al eroilor e la tot locul prins în monumente și spații comemorative foarte locale și, în același timp, foarte datoare vremurilor sovietice. Pe deasupra străzilor sufocate de parada mașinilor de mare calibru și marcă, atmosfera publică e mult în urma standardelor occidentale. Ordinea și disciplina se strîng într-o discreție care targe tot timpul spre respectul autoirtății și al puterii politice fixe. Amablitatea e prezentă dar indiscreția și relaxarea critică lipsesc.
Viața curge prin matca strîmtă a conformismului și e gîtuită de restricții invizibile. Totul e accesibil dacă e de cumpărat și mai puțin accesibil sau inaccesibil dacă face parte din ceea e se numește, prin alte părți, „libertăți". Senzația e contradictorie pentru că aduce la un loc dreptul la confort și îngrădirea strictă a diferenței. Oficial, viața are tot ce îi trebuie: produse, bani, informație pe net, acces la servicii. Neoficial, viața pare, de la prima privire, un fel de a petrece timp și bani cheltuind bani.
Modelul azer seamănă mult, deși nu cu complet, cu opțiunile prescrise societății în China, Singapore sau Emiratele Arabe. Dar comparația e mai complicată și duce direct la dilema pe care lumea o trăiește astăzi mult mai intens decît era de crezut acum nu mai mult de 10-15 ani: capitalism autoritar sau democrație?