Linkuri accesibilitate

Noutăți discografice: Muzica de cameră a lui George Enescu cu Trio Brâncuși


Un trio de talent îl popularizează cu succes pe George Enescu în Franța.


In lipsa unor case de discuri naționale, atît la București, cît și la Chișinău, care, între altele, să îi înregistreze și să-i promoveze ulterior în străinătate pe tinerii și talentații muzicieni români, distribuindu-le discurile criticilor și agenților muzicali, cunoașterea și invitarea acestor interpreți pe scene internaționale de real prestigiu rămîne o chestiune de loterie. Doar Institutul Cultural Român intervine din timp în timp cu proiecte de concerte la sediile sale din diverse capitale și cu sponsorizări acordate unor discuri străine. Și aceasta, de regulă, atunci cînd e vorba exclusiv de muzica lui George Enescu.

Efectul și eficacitatea concertelor este, în mare măsură, îndoielnică fiindcă nu am văzut vreodată o cronică în presă sau o reacție la asemenea manifestări pe bloggul vreunui critic cunoscut, de influență. Iar, din nou de regulă, concertele reunesc membrii comunității românești locale, pe cei cîțiva străini eventual membri ai unei Societâți Enescu dar arareori cîte un critic sau impresar occidental.

Sponsorizările sînt cele care au consecințe reale și nu te poți decît bucura atunci cînd constați că discuri apărute în ultimele luni cu muzica de cameră a lui Enescu, la case independente franceze ca Indésens sau, mai recent, Zig-Zag Territoires, de la Paris, au avut șansa de a fi prezentate și recomandate imediat de criticii unor posturi de radio de muzică clasică, ca France Musiques sau Musiq3 de la Bruxelles, în timp ce ilustrații publicitare au apărut în revistele de specialitate.

Ultima apariție, în Franța, o constituie un compact disc intitulat Trio-urile lui Enescu - Trio Brâncuși. Discul se bucură de prezentarea de expert a unui muzicolog bine cunoscut, cum este Rémy Stricker, între altele producător la Radio France din 1962.
Trio-ul Brîncuși este compus din pianista Mara Dobresco, care deține un master în muzică contemporană la Conservatorul Național Superior din Geneva, alături de care apar violonista de origine armeană Saténik Hourdoian, formată în clasa lui Jean-Jacques Kantorow la Conservatorul Național din Paris, laureată cu un premiu la Concursul Long-Thibaud, și violoncelista română de mare talent Laura Buruiană.

Cele două Trio-uri ale lui Enescu, se poate spune, sînt un soi de specialități, arareori cîntate. Cel dintîi, în sol minor, compus la vîrsta de numai 16 ani, era interpretat pentru prima dată la recepția oferită de principesa Elena Bibescu, în seara zilei de 6 februarie 1898, în onoarea dirijorului Edouard Colonne, care, îndemnat de principesa pianistă, interpretase la concertul celebrei sale orchestre omonime, Poema Română a lui Enescu.

Principesa și pianista Elena Bibescu (sursă: C.D. Zeletin, Principesa Elena Bibescu. Marea Pianistă. Cronică. Ed. Vitruviu, 2007)
Principesa și pianista Elena Bibescu (sursă: C.D. Zeletin, Principesa Elena Bibescu. Marea Pianistă. Cronică. Ed. Vitruviu, 2007)
Trioul era cîntat în acea seară, în prezența a numeroși cronicari parizieni, de autor la vioară, de principesa Bibescu la pian și de E. Louis la violoncel. Aceiași interpreți îl executau cîteva zile mai tîrziu - cum amintește C.D. Zeletin, biograful marii principese-pianiste - în salonul altui mare amator de muzică, Louis Desgénetais.

Partitura adusă în România în același an de Enescu avea să se piardă, pentru a fi redescoperită recent în colecțiile românești. Piesa amintind de Schumann, Brahms și Fauré, confirmă talentul excepțional al lui Enescu, mai curînd decît o reală originalitate, și este înregistrat pentru prima oară pe disc la Zig-Zag Territoires.



Discul enescian pe care vi-l semnalez continuă cu Serenade lointaine, o piesă compusă în 1903, la Londra, ca un omagiu regelui și reginei României, în vizită atunci în Marea Britanie. Sub forma unui trio, Serenada a fost și ea regăsită și publicată numai la începutul acestui secol. Mai cunoscut, cel de-al doilea Trio în la minor, al cărui manuscris a fost descoperit în 1965, datează din 1916 și, afirmă Rémy Stricker, limbajul modificat „se hrănește din folclorul român..., un material de o inspirație mai rapsodică și luînd mai multă libertate în raport cu limbajul tonal”.

Interpretarea Trio-ului Brâncuși este admirabilă iar discul merită cunoscut în aceeași măsură de melomanii români de ambele părți ale Prutului.

Ascultă podcasturile Europei Libere

Previous Next

XS
SM
MD
LG