Linkuri accesibilitate

Cât valorează o viaţă umană? Cât dragostea unei femei care-i păstrează-n memorie pe „Cei dispăruţi”.


Roman de-o mare tandreţe, dar care conţine pagini de-o atrocitate greu de imaginat, Cei dispăruţi, de Kim Echlin, Ed. Trei, 2009, relatează povestea de dragoste a fetei de 16 ani Anne Graves din Montreal şi a tânărului refugiat combodgian Serey, pe care-l întâlneşte într-un club de jazz. Toate bune şi frumoase, dacă Anne nu şi-ar fi pierdut mama la vârsta de doi ani, iar Serey nu şi-ar fi lăsat părinţii pradă khmerilor roşii atunci când s-a îmbarcat pentru Montreal.

„În numele iubirii, vorbeşte înainte să dispară totul”, rostit pe finalul naraţiunii, sună mai degrabă ca un fel de Memento mori – într-adevăr, la 30 de ani de la consumarea evenimentelor, Anne îşi dezgroapă amintirile legate de iubitul ei cambodgian pe care nici măcar nu a avut voie să-l îngroape.

Dar ce frumos începea totul: „Îmi amintesc respiraţia tăiată şi o senzaţie despre care nu-mi vorbise nici o femeie până atunci, îmi amintesc geamătul unui bărbat. Îmi amintesc de atingerea degetelor tale bătătorite şi de cât de încet te mişcai. (…) Nu ştiam că avea să curgă sânge”. Peste doar câteva pagini, „ai spus: Eu nu sunt imigrant. Am fost exilat. Nu eu am ales să trăiesc aici. Dar n-am unde să mă duc. Ţara mea e pielea mea”. Dar deja Serey era cu gândul la întoarcere la Phnom Penh, pentru a-şi căuta părinţii dispăruţi. Plecată pe urmele lui, după ce l-a tot aşteptat 10 ani, Anne îl va descoperi în capitala Cambodgiei, în plină tranziţie (de ochii lumii) democratică. Scena revederii e una de mare poezie: „Corpul nu uită nimic. M-am deschis în faţa ta de parcă aş fi avut fermoare şi-n faţă, şi-n spate. (…) Abia mai respiram. Am primit atingerea ta, mi-ai primit descătuşarea de parcă ne-am fi dat naştere unul altuia, agonizând. (…) te doream, te dorisem de unsprezece ani, iar acum eram nişte canibali care-şi înghiţeau carnea şi-şi şopteau rugăciuni”. Promişi parcă unei fericiri conjugale, făcutul locului aceluia îl smulge pe Serey din braţele Annei. Cea de a treia şi ultima oară când femeia îşi întâlneşte iubitul, acesta arată astfel: „Craniul acesta mic nu avea cum să fie al tău. Tu erai viu şi te refugiaseşi undeva cu siguranţă. Dar în clipa următoare am văzut ciobitura în formă de semilună pe incisivul aproape desprins de maxilarul superior. (…) Am ţinut osul în mână (…) Bucuriile vieţii n-au lăsat nici o urmă. Cât valorează o viaţă umană?”
Cât dragostea unei femei care-i păstrează-n memorie pe Cei dispăruţi.
9 aprilie ’12
XS
SM
MD
LG