Linkuri accesibilitate

Cum n-am reuşit să opresc războiul din Bosnia


Locuitori din Sarajevo se feresc de tirul unui lunetist la un marş pacifist înaintea declanşării războiului din Bosnia, aprilie 1992. Foto: Ron Haviv

Locuitori din Sarajevo se feresc de tirul unui lunetist la un marş pacifist înaintea declanşării războiului din Bosnia, aprilie 1992. Foto: Ron Haviv

Nenad Pejic: am avut o ocazie de a folosi presa pentru pace, nu pentru război, şi niciodată n-am să regret asta.

Acum 20 de ani, Nenad Pejic (director regional la Radio Europa Liberă/Libertatea, şi fost director al Serviciului Sud Slavic al Europei Libere,) era şeful Departamentului Programe de la Televiziunea din Sarajevo. Toată lumea vorbea de război, care părea inevitabil. Dar Pejic era decis să facă o ultimă încercare de a păstra pacea, prin a-i aduce la aceeaşi masă pe protagoniştii conflictului. În cele ce urmează, Nenad Pejic povesteşte ce s-a întâmplat acum 20 de ani. Articolul său este prezentat de Lucian Ştefănescu

Am ridicat telefonul, şi la capătul celălalt al firului era Radovan Karadzic.

„Tu, domnule Pejic, pregăteşti o lovitură de stat”, a strigat Karadzici. „Vrei ca Bosnia să se despartă de Iugoslavia! Sârbii nu vor lăsa ca asta să se întâmple niciodată. Inciți oamenii împotriva Iugoslaviei, şi trebuie să opreşti imediat emisiunea!”

Era în aprilie 1992, cu câteva zile înainte de începerea oficială a conflictului. Războiul bătea deja la uşă, neanunțat, nedeclarat, şi nedorit. La Sarajevo toată lumea vorbea de război, care era deja prezent în municipalitățile înconjurătoare. Radioteleviziunea Sarajevo (RTVSA) era asaltată de relatări despre asasinate motivate etnic, expulzări şi jafuri. Oraşul se afla pe muchie de cuțit: focuri sporadice de armă noaptea, se vorbea de lunetişti, baraje pe străzi, şi de posturi de control para-militare. Reporterii noştri erau legați de mâini şi de picioare. Armata Națională Iugoslavă nu numai că nega aceste relatări, dar şi îi împiedica fizic pe jurnalişti să verifice autenticitatea lor. Divizat pe linii etnice, statul era paralizat de fricțiunile constante dintre cel trei partide etnice, care se înțelegeau într-un sigur punct, anume să împingă țara în război.

Nenad Pejic

Nenad Pejic

Pe 4 aprilie 1992, cu o zi înainte de apelul telefonic de la Karadzici, am luat decizia să relatăm despre un marş pacifist. Aproximativ 40 de studenți au hotărât spontan să plece în marş către clădirea Parlamentului ca să ceară pace şi demisia tuturor partidelor politice. Noi la televiziune am simțit că asta ar putea fi ultima şansă de a salva pacea, şi am decis să transmitem imagini în direct de la marş. În condiții normale, evenimentul nu ar fi fost subiectul une ştiri importante, dar acelea nu erau vremuri normale. Evenimentele din următoarele zile au fost nu numai cruciale pentru Bosnia, dar şi cele mai intense şi dificile provocări profesionale pe care le-am trăit eu vreodată. Am trimis mai multe care de reportaj în diferite locuri. Exista riscul ca legătura cu echipele noastre de pe teren să fie tăiată, aşa că am înființat un post TV ad-hoc „de rezervă”, plasând camere de luat vederi şi reporteri în locuri care nu puteau fi decoperite uşor.

În biroul meu priveam la cum se derula destinul unei țări pe mai multe ecrane care transmiteau imagini din locații multiple. Mi-am petrecut toată noaptea privind de la un ecran la altul şi văzând cum numărului protestarilor creştea de la o oră la alta, seara zeci de mii de oameni erau deja pe străzi. Cum protestul creştea în intensitate, transmiterea lui în direct mi se părea normală. Eram speriat şi încrezător în acelaşi timp. N-aveam idee unde ar putea duce asta. Pe la miezul nopții mi-am dat seama că nu mâncasem nimic; consumasem doar cafea, bere, şi țigări.

Multe din camerele de luat vederi transmiteau fără sunet, aşa că am decis să transmitem în buclă „Sarajevo, dragostea mea”, un cântec al unui muzician local, Kemal Monteno. N-am văzut în întreaga mea carieră transmiterea emoției pe ecran ca atunci.

Marş pacifist la Sarajevo, înainte de declanşarea războiului bosniac, aprilie 1992

Marş pacifist la Sarajevo, înainte de declanşarea războiului bosniac, aprilie 1992

În dimineața zilei de 5 aprilie, cam 100.000 de oameni ieşiseră pe străzile oraşului Sarajevo, iar în scrumiera mea se afla un munte de chiştoace de țigară. (Populația din Sarajevo număra atunci cam 500.000 de oameni). Atmosfera era peste măsură de apăsătoare. Oamenii le aduceau de mâncare protestatarilor, li se alăturau, strigau lozinci pentru pace, şi cereau demisia guvernului. Primeam informații neconfirmate că partidele politice (toate) nu permiteau mai multor convoaie de autobuze cu demonstranți să se alăture protestului.

Orice informație era aproape imposibil de verificat. Sarajevo TV primea nenumărate telefoane dela telespectatori care cereau pace, şi continuarea transmiterea imaginilor în direct de la protest. Se crease de-acum o masă critică, şi demonstranții erau fermi în revendicările lor. Îi huiduiau pe toți reprezentanții unuia sau aluia din partidele politice care încercau să le vorbească. (O zi după aceea, i-au permis să
Masa asta de oameni nu era condusă sau coordonată de cineva, dar toți strigau aceleaşi lozinci.

vorbească lui Aljia Izetbegovic, pe vremea aceea şeful preşedinției prin rotație a țării, dar discursul lui n-a fost primit cu urale). Voiau doar demisia politicienilor, şi pacea. Masa asta de oameni nu era condusă sau coordonată de cineva, dar toți strigau aceleaşi lozinci. Interviurile lor spuneau povestea a 100.000 de oameni într-un singur glas. Pentru partidele politice ale Bosniei asta era cea mai mare amenințare din toate timpurile. O mişcare organică cerea spontan demisia lor în întregime.

Acesta era contextul în care am primit telefonul de la Karadzic, care era atunci şeful Partidului Democratic Sârb (SDS). Formațiunea lui Karadzic dăduse publicității o declarație în care se spunea că membri ai Partidului Acțiunii Democrate (SDA) al lui Izetbegovic s-ar fi inflitrat printre demonstranți în încercarea de a elimina SDS-ul. Au spus şi
Cetățeni ai Bosniei-Herțegovina, uniți-vă împotriva războiului!

că Radioteleviziunea Sarajevo ațîță la război. Înainte şi după acea declarație, am transmis constant un mesaj cu litere de tipar care spunea: „Cetățeni ai Bosniei-Herțegovina, uniți-vă împotriva războiului!” Şi în ciuda amenințărilor lui Karadzic am refuzat să opresc transmisia în direct. Apoi am primi un telefon de la Izetbegovic. „Domnule Pejici, ceea ce încercați să faceți dvs. şi televiziunea nu se va întâmpla. Vreți să păstrați Bosnia şi Herțegovina în Iugoslavia. Incitați oamenii să iasă pe străzi. Încercați să dați jos un guvern ales în mod legal”. Am refuzat încă o dată să opresc transmisia în direct. Era incredibil, deşi nu surprinzător, că ambii lideri aveau acelaşi ton, aceeaşi retorică, aceleaşi cereri. Dar noi deja nu mai aveam nici un dubiu că făceam ce trebuie, şi am refuzat oprirea transmisiei în direct a protestelor.

În aceeaşi zi, protestatarii au cerut ca eu sau Goran Milic, şeful rețelei naționale Yutel, să ne adresăm mulțimii. Aveau încredere în noi, dar eu nu eram pregătit pentru asta.

Vorbindu-le în orice calitate oficială ar fi însemnat trecrea demarcației dintre jurnalism şi politică. Pe lângă asta, cine eram eu să le vorbesc? Jurnalismul era tot ce ştiam cu adevărat la vreme aceea şi prezentarea unei emisiuni de televiziune nu putea fi deloc egală cu a vorbi în fața a 100.000 de oameni. Pentru un post de televiziune care reacționa la o situație volatilă făcând ceea ce trebuie, nerenunțând la integritatea noastră jurnalistică, era o provocare. Am simțit că ar trebui să-i forțez cumva pe liderii politici să se aşeze la masă şi să stea de vorbă pentru a opri toată nebunia asta.

Liderul croat Stjepan Kljujic, cel sârb Radovan Karadzic şi cel musulman Alija Izetbegovic, Sarajevo, 1992.

Liderul croat Stjepan Kljujic, cel sârb Radovan Karadzic şi cel musulman Alija Izetbegovic, Sarajevo, 1992.

Dar cum aş fi putut eu să-i conving să stea de vorbă când relațiile dintre ei erau murdărite de o atât de gravă neîncredere? Să-i chem pe politicieni în studio? Şi dacă da, în numele cui? În numele Bosniei Herțegovina? Al păcii? În numele alegătorilor? Nu reprezentam oficial nici una din aceste entități. Dar ştiam că ar fi fost inacceptabil să nu fac nimic. Ca jurnalist, eram tehnic responsabil doar în fața telespectatorilor Radioteleviziunii din Sarajevo, şi asta mi-a dat o idee. Am decis să-i invit pe politicienii Bosniei la o dezbatere, în numele telespectatorilor TV Sarajevo în speranța că ar putea ajunge la o înțelegere, şi să nu ducă Bosnia pe calea războiului. Am arătat textul integral al invitației pe ecran, cu ilustrație sonoră muzicală şi imagini de la proteste. La ora 5 după-amiaza, pe 5 aprilie, aşa cum am cerut, liderii principalelor trei partide s-au prezentat la televiziune, însoțiți de un general din Armata Națională Iugoslavă şi de un observator din partea Uniunii Europene.

A fost cea mai lungă oră din viața mea. Radovan Karadzic de la SDS, Aljia Izetbegovici de la SDA, Milijenko Brkic de la Uniunea Democratică Croată (HDZ), generalul Milutin Kukanjac din armata iugoslavă, şi omul de la Uniunea Europeană au umplut studio-ul pentru a decide, potențial, soarta a miloane de oameni. Toți, în afară de Brkic şi Santos de la Uniunea Europeană, veniseră cu câte trei gărzi de corp fiecare, toate înarmate până în dinți. Simpla lor prezență puțea a război. Nu mă consider pe mine însumi foarte brav
Puştile Kalaşnikov trebuiau să rămână afară.
sau prea aspru, dar într-un act de curaj de neexplicat şi la marginea impoliteții, am refuzat intrarea în studio a nouă oameni înarmați. Generalul m-a sprijinit, şi am stabilit ca puteau intra doar cu pistoalele închise în tocuri. Puştile Kalaşnikov trebuiau să rămână afară.

Negocierile puteau începe, nu înainte însă de a lua o altă decizie dificilă. Transmiten dialogul din studio în direct? Îl transmitem cu o întârziere? Îl înregistrăm? În condiții normale ar fi fost uşor: l-am fi transmis în direct. Dar şi directorului radioteleviziuni şi mie însumi ne era teamă de posibilele consecințe. Unul din lideri ar fi putut da un ordin trupelor sale, în secret sau direct, sau unul dintre ei ar fi putut părăsi brusc studio-ul, punând capăt tratativelor de pace. S-ar fi putut uşor spune atunci că războiul a început la Radioteleviziunea din Sarajevo. Nu eram siguri nici că transmiterea în direct a unor negocieri de pace era cel mai înțelept lucru de făcut. Aşa că am decis să anunțăm începerea tratativelor de pace şi că ele vor fi urmate de o
Niciodată în viața mea nu am asistat la negocieri atât de importante purtate de oameni atât de iresponsabili.

declarație comună. Nici n-am pornit aparatele de înregistrare. Drama negocierilor a început să de deruleze. Din moment ce nu eram în direct, am decis să difuzăm un film despre al doilea război mondial, intitulat „Neretva”. Niciodată în viața mea nu am asistat la negocieri atât de importante purtate de oameni atât de iresponsabili. Bigotismul lor, capcanele verbale pe care şi le întindeau, ameințările pe care le proferau, jumătățile de adevăr pe care le afirmau erau jalnice. S-au lansat imediat în acuzații şi atacuri reciproce, în timp ce sute de mii de cetățeni cereau pe străzile oraşului Sarajevo pacea.

La un moment dat, Karadzici a vrut să iasă din studio. Mă credeți sau nu, l-am ținut de haină când s-a ridicat de pe scaun. Imediat după aceea, Izetbegovici, care era lângă mine în partea cealaltă, a vrut şi el să plece, aşa ca l-am apucat şi pe el de haină. Gărzile lor de corp erau deja în stare de alertă maximă. Dar şi Karadzici şi Izetbegovici s-au aşezat la locurile lor, iar palmele mele asudate s-au desprins vestoanele lor, lăsând mici cute mototolite pe fiecare.

Nu am o transcriere a negocierilor, dar la un moment dat generalul Kukanjac a spus:

„Deci, domnule Izetbegovici, sunteți de acord ca trupele Armatei Naționale Iugoslave să fie staționate împrejurul oraşului Sarajevo pentru a menține pacea şi pentru a preveni extinderea conflictului în restul țării?”

Întrebarea era complet desprinsă de realitate, din moment ce războiul începuse deja în suburbiile capitalei. Dar Izetbegovici a răspuns:

„Dumneavoastră faceți oricum ce vreți, aşa că ce contează?”

Generalul nu voia decât să legalizeze asediul capitalei Sarajevo, şi era încântat:

„Iau asta ca pe un răspuns pozitiv, şi ordinele vor fi date în mod corespunzător”.

Si într-adevăr, oraşul a fost păzit să nu primească ajutor umanitar, alimente, şi medicamente pentru următorii patru ani.

Când Karadzici i-a sugerat generalului că, fiind reprezentantul armatei, el ar trebui să stabilească regulile încetării focului, Kukaniaci a spus:

„Cred că voi trebuie să vă înțelegeți în legătură cu asta. Nu e treaba armatei. Partidele politice au pornit debandada asta. Armata nu intră în politică. Vă înțelegeți şi armata pune în aplicare înțelegerea”.

Miljenko Brkic era cel mai tăcut dintre toți. Părea că nu dorea absolut deloc să se afle acolo.

Uneori mă gândesc că ar fi trebuit ca negocierile să fie filmate, pentru ca oamenii să vadă pentru cine au votat. Reprezentantul Uniunii Europene era vizibil şocat de periculoasa teatralitate a acestui comportament.

Când s-a ajuns în cele din urmă la un acord de încetare a focului, Brkic mi-a spus:

„Sugerez, domnule Pejic, să nu începem alte discuții asupra înțelegerii, pentru că vom începe să ne luptăm imediat. Cred că cel mai bine ar fi să citiți punctele asupra cărora am căzut de acord, şi noi doar vom arăta dând din cap că le acceptăm”.

Am scris punctele pe o foaie de hârtie. Toți cei din studio le-au acceptat dând din cap, aproape cu reticență. La fiecare punct, patru capete s-au aplecat pe rând, iar negocierile au luat oficial sfârşit. Apoi politicienii au plecat împreună cu gărzile lor de corp.

„Ați făcut un lucru mare pentru țara dumneavoastră, domnule”, a spus reprezentantul Uniunii Europene. Din nefericire, nu împărtăşeam această iluzie.

„De fapt n-am făcut. Imediat ce ies din clădire vor ruina totul”.

Fața i-a înghețat. Dar cel puțin în după-amiaza aceea a fost pace. Am transmis pe ecran un mesaj final:

„S-a ajuns la un acord de încetare a focului. Nu se mai trage în Bosnia-Herțegovina”.

Toate buletinele de ştiri până la sfârşitul acelei zile erau pline de pace şi de speranță. Mi-am îmbrățişat câțiva colegi, şi am plecat acasă, sperând că toate astea nu fuseseră în zadar.

Dimineața următoare un telefon m-a trezit din somn. O voce a spus:

„Îmi pare rău, a început.”

Si în dimineața zilei de 6 aprilie 1992, au început războiul din Bosnia şi asediul oraşului Sarajevo.

După douăzeci de ani, trebuie să admit că atât Karadjic cât şi Izetbegovic au avut dreptate. Am vrut să-i motivez pe oameni - ei ar fi spus să-i „incit” - să se alăture protestelor.

Decizia noastră de a intra în direct cu un protest care a început cu numai 40 de studenți fusese în cele din urmă una politică, şi probabil complet neprofesionistă.

Dar am avut o ocazie de a folosi presa pentru pace, nu pentru război, şi niciodată n-am să regret asta.

-----------------------

Vineri 6 aprilie, capitala Bosniei a marcat 20 de ani de la începutul războiului sârbo-bosniac. La Sarajevo, 11.541 de scaune roşiii i-au reprezentat simbolic pe cei ucişi în timpul asedierii oraşului de către sârbii bosniaci, iar în fața scaunelor a fost prezentat un poem teatral-muzical de proporții în amintirea victimelor asediuluii. 643 dintre acestea au fost copii. Asediul asupra oraşului Sarajevo a durat 44 de luni, iar in timpul războiului bosniac din 1992 -1995 peste 100 de mii de oameni au fost ucişi, iar două milioane cinci sute de mii au fost obligați să se refugieze. A fost prima aniversare comună a tuturor comunităților etnice din Bosnia Herțegovina, unde locuiesc bosniaci, sârbi şi croați.


Arată comentarii

XS
SM
MD
LG