Linkuri accesibilitate

În România, traseismul politic ia proporţii îngrijorătoare.


Nu e nevoie de analize foarte savante pentru a vedea de ce oamenii politici din România au o cotă de încredere scăzută. Printre cauzele cele mai evidente este inconsistenţa poziţionării lor ideologice. Azi sînt la dreapta, iar mîine trec, cu nonşalanţă, la stînga. Fenomenul, de două decenii încoace, s-a cronicizat. El riscă să atingă un nou maximum de intensitate anul acesta, tocmai fiindcă e vorba de un an electoral. Lucrurile sînt simple. Partidul democrat liberal de la guvernare este creditat cu şanse reduse atît la alegerile locale din iunie cît şi la cele legislative din toamnă. În consecinţă, parlamentari ai puterii şi aleşi locali trec cu arme şi bagaje în barca opoziţiei, care opoziţie pare să aibă mari şanse să ajungă la putere.

Toată această tevatură eşuează în grotesc. Dacă, spre exemplu, un preşedinte de consiliu judeţean îşi schimbă peste noapte culoarea politică, el este urmat, instantaneu, de vreo doi parlamentari şi de vreo patruzeci de primari din judeţ. O asemenea solidaritate stîrneşte, firesc, un sentiment de mirare, pentru că pleci totuşi de la premisa că opţiunea pentru un partid se bazează pe nişte convingeri profunde. Alt preşedinte de consiliu judeţean efectuează o mişcare similară, prilej cu care aflăm că în 12 ani a trecut pe la vreo cinci partide. Şi nu e vorba de o performanţă singulară.

Bineînţeles, aceste migraţii sînt văzute diferit de taberele respective. Tabăra abandonată îi consideră pe fugari drept nişte trădători fără nimic sfînt în ei; tabăra primitoare îi socoteşte, dimpotrivă, drept nişte persoane lucide şi responsabile care, după o perioadă de rătăcire, au găsit drumul adevărului. Problema e că, dacă această hemoragie continuă, coaliţia de la putere riscă să piardă foarte fragila majoritate din parlament.

Şi iată cum te poţi scula dimineaţa pedelist pentru ca la amiază să ajungi penelist, iar seara să te culci pesedist. A fi de stînga, a fi de dreapta, cine se mai uită la atare fleacuri? 2012 este, nu-i aşa, anul Caragiale. Vorba personajului din Scrisoarea pierdută: sîntem cu toţii români, mai mult sau mai puţin oneşti...
XS
SM
MD
LG