Un guvernant ne explica recent, în cadrul unei emisiuni televizate, că cetăţenii au aşteptări exagerate în raport cu statul, că statul nu e o bonă care să ne dădăcească şi să ne rezolve toate problemele, că oamenii înşişi trebuie să-şi facă viaţa mai frumoasă.
Explicaţia guvernantului e foarte oportună şi corectă. Bineînţeles că cetăţeanul nu trebuie să fie un cerşetor tutelat mereu de stat, fireşte că cetăţeanul trebuie să-şi făurească destinul, să cîştige bani prin munca lui. Altceva e că perioada sovietică ne-a cam dezvăţat să fim activi şi ingenioşi, dar guvernatul are dreptate, fără doar şi poate. Dacă eşti sănătos şi zdravăn ca un munte, nu cerşi ajutorul statului.
Cîteva precizări se impun însă, după părerea mea. Păi, nu politicienii şi guvernanţii li se înfăţişează oamenilor, în campaniile electorale, pe post de bone gijulii? Nu politicienii şi guvernanţii oare le promit alegătorilor sarea cu marea, încredinţîndu-i că le vor rezolva o sumedenie de probleme, că le vor mări salariile, indemnizaţiile şi pensiile, că le vor crea locuri de muncă, că vor avea grijă de toate categoriile sociale? Aşteptările astea exagerate ale maselor în raport cu statul nu sînt oare alimentate din abundenţă de discursurile iresponsabile ale unor candidaţi la funcţii înalte?
Da, statul nu e o bonă care să ne pună dulciuri în gură. Dar el trebuie să facă totuşi o chestie pe care nu prea a făcut-o de-a lungul ultimilor 20 de ani. El trebuie să asigure un cadru al normalităţii, al şanselor egale, să reducă la minimum corupţia, favoritismul şi evaziunea fiscală, să anihileze contrabanda, firmele-fantomă şi concurenţa neloială, să anuleze privilegiile penibile pe care le mai au unii guvernanţi.
Uite atunci cînd statul va asigura acest cadru al şanselor egale, şi cererile unor cetăţeni sănătoşi vor deveni de-a dreptul penibile şi supărătoare. Pînă atunci însă ele sint un ingredient firesc al degringoladei socio-economice pe care am construit-o aici din 1991.
