Linkuri accesibilitate

Cine nu a văzut filmul, cu Sir Anthony Hopkins şi Jodie Foster în nişte roluri de zile mari?!



Ingrată pornire – să citeşti o carte după ce ai văzut filmul turnat în baza acesteia. Nu ştiu câtă lume a auzit de Thomas Harrison, e suficient însă să pronunţi Tăcerea mieilor, Rao, 2008, ca lucrurile să devină (dureros de) limpezi. D’aia n-are rost să povestesc subiectul romanului – cine nu a văzut filmul, cu Sir Anthony Hopkins şi Jodie Foster în nişte roluri de zile mari?!

Cel mult voi evoca nişte momente-cheie. Cum ar fi, de exemplu, sinistra descoperire – din pasa lui Hannibal Lecter – a borcanului cu capul tăiat al unui necunoscut, un fel de „iniţiere” a agentei FBI Clarice Starling în ale meseriei: „De acum încolo putea privi orice, dacă era vorba despre meseria ei, şi avea ceva util de făcut în privinţa asta”. E doar începutul coborârii în infern, peste alte 30 de pagini „Starling era la chiuvetă şi ştia că acum avea nevoie de mai mult curaj decât cei din infanteria marină care se pregăteau să sară cu paraşuta în gol” – de fapt, tocmai se pregătea să preleveze probe de la una dintre victimele ucigaşului în serie „Buffalo Bill”. Şi cum novicelor le merge, descoperea în palatul moale al moartei o pupă de molie, Acherontia styx (numele celor două râuri din infern!), zisă şi cap-de-mort. „Crisalida semnifică transformare, o va iniţia Lecter. Din omidă în fluture sau molie. Billy crede că vrea să se transforme. Îşi face veşmânt de fată din fete autentice.” În acest timp, o altă tânără sechestrată, dar încă în viaţă, are cumplita revelaţie: „Piele. Ştia acum a cui prizonieră era”.

Dincolo de stilul alert, unde şi unde, Thomas Harrison punctează naraţiunea cu câte-o frază de mare forţă: „Când pupilele ei se întunecară, doctorul Lecter luă o singură scobitură din durerea ei şi o găsi excelentă. Era suficient pentru acea zi”.

Dacă ar fi să rezum cartea, nu aş ezita să citez începutul cap. 41: „Catherin Baker Martin stătea în bezna aceea odioasă. Întunericul se strecura în spatele pleoapelor şi, în puţinele secunde de somn pe apucate, visa cum întunericul pătrunde în ea. Întunericul se strecura insidios, pe nas şi în urechi, degetele umede ale beznei încercând să se insinueze în fiecare orificiu al corpului ei. Îşi puse o mână peste gură şi nas […], îşi lipi o ureche de saltea şi lăsă cealaltă ureche pradă întunericului. Odată cu întunericul sosi un sunet, şi fata tresări speriată. Era un sunet familiar, o maşină de cusut”.
26 martie ’12
XS
SM
MD
LG