Linkuri accesibilitate

„Narcisiști nerușinati care nu știu să deseneze o oaie au devenit putred de bogați expunând oi și vaci și rechini în formol sau luând-o de nevastă pe Cicciolina.“


Am fost recent dat afara de la vernisajul unei expozitii de „arta conceptuala“. Chicotisem fara retinere descoperind ca afacerea consta dintr-o serie de televizoare zidite perpendicular in perete, cu jumatate de ecran inca vizibila, si care transmiteau simultan programe diferite. Mai pierdusem cu ceva timp inainte o prietena care refuza sa accepte ca nu-i iau in serios talentul de artista invitata la manifestatii „conceptuale“ pina si in Japonia, talent ce consta in a presara confetti in fata operelor altora, dind nume provocatoare (credea ea) zigzagurilor de confetti lipite pe podea.

Fiind ziaristii presupusi a sti ceva despre arta, ba chiar majoritatea pricepându-se sa tina un pahar de sampanie fara sa ridice degetul mic, ei sint dintotdeauna invitati la serate culturale si vernisaje, in speranta ca vor scrie bine despre asta.

Cei ca mine, care urasc vidul „artei conceptuale“, sint insa pusi in fata unei dileme morale si intelectuale permanente. De mai multe decenii incoace „piata artei“ (doi termeni al caror semantism combinat sunã deja sinistru) e o lume artificiala si ipocrita. Inca de cind acum un secol Marcel Duchamp a expus un simplu pisoar, numindu-l provocator „Fântânã“, falange de oameni fara talent au facut avere si si-au creat glorie de artisti novatori gratie unor retele mondiale de speculatori si negutatori ce detin galerii, controleaza reviste de arta si pungile marilor fundatii.

Narcisisti nerusinati care nu stiu sa deseneze o oaie au devenit putred de bogati expunand oi si vaci si rechini in formol. Altii - pentru ca au comandat unor mestesugari un iepuras din otel sau au luat-o de nevasta pe Cicciolina.

Ce e mai ingrijorator este ca mecanismele sociale ne obliga sa mintim. „Ah, esti român“, tipase extatic artista conceptuala de la al carei vernisaj am plecat fara a putea dovedi ca eu nu ridic degetul mic cind tin un pahar... „Spune, cine e cel mai mare sculptor român?“...

Simtindu-ma pe nisipuri miscatoare, am bâguit „Brancusi?“, la care ea - pufnind superior - mi-a zis alt nume, de care nu auzisem, gen: Popescu Popescu... La intrebarea mea nãtângã ce a facut Popescu, femeia mi-a susurat, fixandu-ma rece: „Niii-mic !... Nimic, intelegi? E un om care a împins puritatea conceptului pina la a renunta sa mai plămădeascã efemerul. Cind a fost invitat sa participe la expozitia “X…“, sala lui era goala. In mijlocul salii se tinea el, drept, sprijinit intr-un baston din margele de sticla.“

Dupa ce m-au dat afara, in vreme ce hohoteam, mi-am dat seama ca artistii conceptuali nici macar nu sint consecventi. Daca m-ar fi lasat sa le arat cu cita gratie dezinvolta tin paharul ala, poate gaseau si in mine un concept.
XS
SM
MD
LG