Istoria orală şi limitele ei

În decembrie 1958 au fost condamnate 20 de persoane de către Tribunalul Militar din Cluj pentru nişte infracţiuni politice, bazate pe un scenariu complicat, realizat în prealabil de către Securitatea română. În istoriografia contemporană dedicată reconsiderării critice a trecutului comunist, această înscenare a justiţiei este cunoscută sub denumirea generică „Procesul Biserica Neagră“. Asta din cauza faptului că în fruntea lotului celor condamnaţi s-a aflat parohul Bisericii Negre, Konrad Möckel (1892-1965).

Karl-Heinz Brenndörfer şi Thomas Şindilariu au adunat acum mărturiile cîtorva persoane implicate în acest proces şi le-au publicat într-un volum (Karl-Heinz Brenndörfer / Thomas Şindilariu [ed.]: Der Schwarze-Kirche-Prozess 1957/58. Erlebnisberichte und Dokumentation, Editura Aldus, Braşov, 2011.] Cartea mai cuprinde şi un studiu semnat de Andreas Möckel, fiul preotului amintit mai sus, care şi-a bazat interpretările şi pe unele materiale din arhiva CNSAS. Cel de-al doilea studiu dedicat procesului aparţine istoricului Corneliu Pintilescu, autorul unei cărţi în care analizează „rolul justiţiei în procesul de represiune politică” (Procesul Biserica Neagră 1958, Editura Aldus, Braşov, 2008). Pintilescu ajunge la concluzia că scopul înscenărilor juridice era unul „didactic”, şi anume de a crea în populaţie o stare de pasivitate faţă de puterea politică.

Neajunsurile istoriei orale se desprind din comparaţia, chiar sumară, a mărturiilor celor implicaţi în proces (scrise în marea lor majoritate după 1990 - deci la o distanţă apreciabilă faţă de evenimentele dramatice propriu-zise) cu documentele păstrate în arhive, cît şi cu analiza lui Pintilescu. Elementul subiectiv şi memoria individuală sunt importante pentru reconsituirea unor întîmplări, dar ele se dovedesc insuficiente şi, în unele cazuri, ele pot deveni chiar contraproductive pentru o perspectivă istorică obiectivă.

Din păcate cititorul nu află nimic despre criteriile de selectare a autorilor şi textelor lor. Unii dintre cei implicaţi în proces mai trăiesc şi ar fi putut contribui cu propria lor mărturie la alcătuirea cărţii. Astfel, lipsesc fraţii Kurt Felix Schlattner şi Eginald Schlattner, ultimul fiind cunoscut ca unul dintre cei mai importanţi scriitori de limbă germană din România, care în romanul său autobiografic „Mănuşile roşii“ (Viena, 2000) a şi tematizat represiunea politică de la finele anilor 1950.

Din volumul amintit rezultă că în Braşov existau două grupuri de tineri care se întîlneau şi discutau o serie de probleme de actualitate, politice, culturale şi naţionale legate de saşii din Transilvania. Unii dintre ei îl frecventau şi pe parohul Bisericii Negre, Konrad Möckel.

Din documentele Securităţii se desprinde limpede că cei vizaţi deveniseră treptat „obiective“ ale poliţiei politice în urma unei lecturi susţinute de Eginal Schlattner, în 1956, în faţa mai multor tineri din Braşov. Asta rezultă şi din declaraţiile celor implicaţi mai tîrziu în proces, cît şi din delaţiunile unor colaboratori neoficiali ai Securităţii. Într-o declaraţie, din timpul anchetei, a lui Karl Denndorfer, din 28 aprilie 1958, se menţionează un aspect căruia în volumul de faţă nu i se acordă atenţia cuvenită: „Eginald Schlattner, care a pus pe tapet problematica germană, a fost acela care prin lucrarea citită în faţa prietenilor lui Depner Horst, a relevat necesitatea activizării populaţiei germane, a scoaterii sale din pasivitate în scopul întăririi unităţii naţionale care ajunsese într-un stadiu de destrămare. Dezbaterea acestei probleme ridicate de Schlattner a constituit punctul de plecare pentru formarea şi trecerea la activitate a grupului Depner Horst, grup care avea menirea de a se ocupa de pasivitatea saşilor, de întărirea unităţii naţionale [...]“ (ACNSAS, P 742, vol. 11, ff.78-80.)

Întreaga avalanşă represivă s-a declanşat după ce cenaclul literar din Cluj condus de studentul Eginald Schlattner intrase în vizorul Securităţii. Acţiunea se conturează pe fundalul stopării „dezgheţului“ iniţiat de Hruşciov în Uniunea Sovietică după moartea lui Stalin (1953). La orizont se arătau semnele clare ale înăspririi politice, prin excluderea scriitorului Alexandru Jar (1911-1988) din partid - după ce în mai 1956 a îndrăznit să articuleze anumite critici vis-à-vis de practicile stalinismului, prin ecourile revoluţiei din Ungaria, din toamna aceluiaşi an, 1956, şi prin eliminarea lui Iosif Chișinevschi şi Miron Constantinescu din conducerea partidului în vara lui 1957. De valul de arestări, care a urmat, au fost cuprinse şi persoanele condamnate în 1958 în „Procesul Biserica Neagră“ sub acuzaţiile „clasice“, trădare de patrie, agitaţie, spionaj, uneltire contra regimului, activitate contrarevoluţionară sau, pur şi simplu, omisiune de denunţ (de pildă, fraţii Schlattner: Eginald fiind condamnat pentru această infracţiune într-un alt proces la 2 ani de închisoare, Kurt Felix, în schimb, în cadrul lotului „Biserica Neagră“ la 6 ani închisoare corecţională).

În pofida unor bănuieli, autorii amintirilor, legate de anchetă, proces şi viaţa în detenţie nu aveau de unde să ştie că Securitatea şi-a bazat la început întregul scenariu pe notele furnizate de colaboratori neoficiali. Un rol special în acest context al declanşării represiunii l-au jucat agenţii conspiraţi sub nume ca „Roland Blau“, „Kloos Mihai“ sau „Florescu“ (alias Carol Göllner). Colaboratorul Christian Müller (conspirat „Wagner Kurt“ şi „Kurt“, cf. ACNSAS, SIE 1568, 7 volume), de exemplu, a furnizat Securităţii informaţii extrem de „preţioase“ legate de cei vizaţi. Pentru a dispersa eventuale suspiciuni, Securitatea a creat legenda că agentul ar fi reuşit să se sustragă arestării prin fuga ilegală din ţară. Apoi i-a fost confecţionată o identitate falsă, primind un buletin de identitate contrafăcut pe numele de Günther Schenker, şi i s-a pus la dispoziţie un domiciliu - provizoriu şi temporar - într-o altă zonă a ţării. În cele din urmă, este instruit contra-informativ şi trimis în „misiune“ în Germania Occidentală, de unde furnizează Securităţii informaţii diverse, inclusiv despre trupele armatei federale şi manevre militare ale NATO (cf. ACNSAS, SIE 1568, vol.6, f. 57, ff. 68-69, f. 76). Activitatea lui „Roth“ (alias Christian Müller), care avea întîlniri periodice cu ofiţerii săi de legătură în Austria sau Germania, este apreciată într-o analiză şi de către Pacepa (ibidem, f. 125).

Procesul şi condamnările pronunţate aruncă o lumină semnificativă asupra modului în care acţionau autorităţile comuniste. Astăzi, ele sunt o filă tragică din istoria recentă pe care avem datoria să n-o uităm şi care nu trebuie să se mai repete niciodată.