Linkuri accesibilitate

Ni se spune că înainte nu era chiar aşa de rău, ba chiar – dimpotrivă…


Cîţi şi-au mai amintit deunezi, cînd a fost votată legea lustraţiei, de dezbaterile de acum 22 de ani privind punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara? Subiectul a revenit, ici-colo, în talk-show-uri şi cam atît. Atunci, în primăvara lui 1990, era o temă fierbinte. Eliminarea din viaţa politică a foştilor nomenclaturişti şi securişti părea încă posibilă. În definitiv, ce mare lucru, era de-ajuns să stabileşti nişte criterii clare şi toate intrau pe făgaşul lor normal.

Evident că nu a fost aşa, pentru că cei care luaseră puterea politică în decembrie 1989 n-aveau nici cea mai mică intenţie să o scape din mîini. Nu numai că n-am avut o lege a lustraţiei dar, într-un fel, am trecut în extrema cealaltă. În fruntea statului s-a aflat, vreme de două sau trei mandate, nici el nu mai ştie cîte, un fost activist de prim rang al Partidului Comunist Român. Un fost poet de curte, un lingău abject, a ajuns şef de partid şi europarlamentar. Alt poet de curte, şi el cu bogată carieră parlamentară, a primit, la trecerea în nefiinţă, cele mai deşănţate omagii.

Pe lîngă aceste cazuri flagrante, există nenumărate altele care atestă banalizarea memoriei comunismului. Personaje odinioară de prim plan, precum Ştefan Andrei, s-au specializat în acordarea de interviuri, o vocaţie identică îşi descoperise răposatul general Pleşiţă, ni se spune de către unul de către altul că înainte nu era chiar aşa de rău, ba chiar – dimpotrivă – se făceau multe lucruri bune, că nu trebuie să-i judecăm pe oameni de-a valma, că mulţi erau persoane de calitate, de ţinută morală, etc., etc. În aceste condiţii, cine mai crede astăzi într-o lege tardivă, ciuntită şi – practic – lipsită de obiect?
XS
SM
MD
LG