Linkuri accesibilitate


Adoptarea Legii Lustrației nu mai poate provoca, deci, cutremurul-epurare pe care l-ar fi putut genera în anii '90. Pe de o parte, pierderea e uriașă, pentru că, fără activul comunist reinstalat prin revoluție, România ar fi evitat stagnarea gravă cu care au început timpurile de denominație democratică. Cei 7 ani faimoși pierduți atunci (între 1989 și 1996) au cîntărit enorm, poate decisiv, pentru o țară care a pierdut, practic, startul și e de atunci încoace, mereu, în situația de a recupera, de a se redresa sau alinia.

Din acest punct de vedere, regimul imediat postrevoluționar poartă o răspundere gravă pe care o tratează, însă, cu un cinism respingător. Poziția standard a fost repetată, imediat după adoptarea Legii Lustrației, de Ion Iliescu, fost Președinte al României și, pe mai departe, titular al unei ipocrizii fundamentale. În cuvintele lui Ion Iliescu:

„Ar fi fost oarecum rațional să se discute despre o asemenea lege în primii ani de după căderea dictaturii, după 1989, anii '90. Așa încît mie mi se pare în general aberantă și inutilă o asemenea lege într-un cadru democratic de politică deschisă și cînd se pronunță fiecare și este mai ales cenzura populară care decide asupra tuturor lucrurilor. Mi se pare absolut inutilă o asemenea lege astăzi, la 22 de ani după revoluție"

Evident, e tîrziu, deși nu nepărat prea tîrziu. Dar chiar dacă ar fi prea tîrziu, a cui e vina? De ce n-a fost adoptată Legea Lustrației la timp, în așa fel încît Ion Iliescu să fie satisfăcut și să nu mai aibă motive de nemulțumire, astăzi? Cine a împiedicat dezbaterea și articularea legii, la începutul anilor '90? Cine a respins categoric și a denunțat brutal faimosul „Punct 8" al Proclamației de la Timișoara care cerea eliminarea pe 5 ani din viața publică a foștilor demnitari comuniști? Răspuns: grupul din eșalonul doi comunist condus de Ion Iliescu. Prin urmare, același personaj care a blocat lustrația la începutul anilor '90 remarcă, astăzi, senin că lustrația e o prostie, întrucît n-a fost aplicată la începutul anilor '90. Cinismul lui Ion Iliescu e egalat doar de mediocritatea șefului de stat care a ratat cu bună știință șansa de a fructifica în folosul propriei națiuni șansa libertății.

Pe de altă parte, Ion Iliescu are dreptate, fără să o înțeleagă, într-un fel profund și tragic. Legea Lustrația e inutilă, din rațiuni mult mai importante decît obstrucțiile aparatului politic al lui Ion Iliescu. Căci lustrația și legea care o codifică nu pot fi un obiectiv despărțit de realitatea da facto. De lustrat nu pot fi lustrate decît lumile care au pierdut deja. Legea lustrației nu e nimic mai mult decît expresia legală a unei realități anterioare și victorioase. În absența acestei prime victorii, lustrația devine obsesia, frustrația și apoi obiectul de cult al unei minorități care știe ce ar fi bine și cine împiedică binele dar nu poate modifica realitatea pentru că nu e în fruntea ei.

România ilustrează perfect acest caz în care obiectivul tinde să ia locul premizelor, altfel spus situația în care o minoritate încearcă să promoveze postfactum valori pe care societatea le-a respins o dată.

Adevărul despre esența socială a României e, în continuare, extrem de nerostit și de incomod. România a fost complet transformată de dictatura comunistă care a creat o realitatea negativă dar incontestabilă. Prin urmare, în momentul în care regimul comunist a fost scos la licitație de istorie, societatea românească nu conținea nici o forță și nici un grup revoluționar propriu zis, ci numai aspirațiile personale ale unei minorități neorganizate. De aceea, preschimbarea regimului comunist a fost opera singurei forțe organizate care venea din interiorul partidului și, din același motiv, acest grup s-a putut bizui atît de ușor pe mase, pe majoritatea reeducată de comuniști. Adevărat, din clipa revoluției și, apoi, pe toată durata anilor '90, minoritatea prodemocratică a încercat să recupereze terenul dar așa ceva a fost imposibil. Dorința a contrazis o realitate de necontrazis.

Adevărul e că societățile și formulele lor de conducere nu se schimbă și nu cad decît în urma revoluțiilor efective. Așadar, o revoluție efectivă ar fi făcut inutilă legea Lustrației sau i-ar fi rezervat rolul de paravan juridic. O revoluție simulată, după modelul românesc, e de-a dreptul perversă. Ea consfințește o ordine inautentică în raport cu numele de pe firmă dar profund fidelă realității sociale de facto. Societățile care merg înainte pe această cale au un comportament schizofrenic în care valorile și instrumentele democratice fac foarte bine treaba grupului care a închiriat tema libertății pentru a-și perpetua dominația.

Exemplul imediat e atacul asupra celor mai activi promotori ai democrației, prin mijloacele puse la dispoziție de Legea Lustrației. Astfel, un amendament inclus în ultima clipă în Legea Lustrației prevede suspendarea pe 5 ani din funcțiile publice a foștilor procurori din anii regimului comunist. Amendamentul o vizează direct pe Monica Macovei, actual europarlamentar și, acum cîțiva ani, un Ministru al Justiției detestat de acea vastă rețea de interese, corupție și privilegii care dă baza sistemului politic românesc. Acest procedeu care îi pune în cauză, în numele justiției, pe cei ce vor justiție, e posibil numai într-o lume care stă între lumi. Fără o ruptură clară în 1989, jocul de culpe și răspunderi rămîne ambiguu. Nimeni nu se poate elibera de trecut și oricine poate folosi trecutul pentru a-i condamna pe cei ce vor să elibereze prezentul de tirania trecutului.

Oricare ar fi întîrzierile și paradoxurile irezolvabile, Legea Lustrației e, totuși, un bun cîștigat. Ceva din ce ar fi trebuit să fie a apărut în prim plan și va curăța măcar o palmă de loc. E puțin dar e puținul pe care se poate construi.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG