Linkuri accesibilitate

1992 pe Nistru: „în Moldova încă nu există o viziune clară, exactă, ce fel de conflict a fost...”


Monumentul de la Cocieri

Monumentul de la Cocieri

De vorbă cu cercetătorul Andrei Iovu despre războiul de pe Nistru și urmările sale sociale după 20 de ani.


Se vor împlini în curând 20 de ani de la declanşarea ostilităţilor armate de la Nistru. Statisticile, care seamănă deseori cu nişte nisipuri mişcătoare, arată că numărul participanţilor la acţiunile de luptă pentru apărarea integrităţii şi independenţei Republicii Moldova din anii 1991-1992 variază, în funcţie de surse, între 10 şi 28 de mii de persoane. Reveniţi acum două decenii din teatrul operaţiunilor militare, cum s-au regăsit şi se regăsesc aceşti oameni în societate? Cum şi căror probleme au trebuit să le facă faţă? O temă de discuţie astăzi cu dl Andrei Iovu, cercetător la Institutul de Politici Publice.

Europa Liberă: Republica Moldova, dle Iovu, pare să aibă o rată, ca să spunem aşa, destul de ridicată a persoanelor care au participat la diferite conflicte armate. Este destul să ne amintim că fosta RSSM a fost republica din cadrul URSS cu cel mai mare număr de participanţi, raportat la populaţie, în războiul din Afganistan. Apoi conflictul transnistrean, în ostilităţile armate ale căruia au fost antrenate, chiar dacă potrivit unor date contradictorii, zeci de mii de persoane. Este un stat, aşadar, care ar trebui sau este nevoit să aibă politici speciale, de grijă şi „recompensare” faţă de aceste persoane. Le are?

Andrei Iovu:
„Orice conflict presupune o perioadă de reabilitare, sau, să spunem aşa, de reabilitare post-conflict a combatanţilor. În cazul Republicii Moldova putem afirma cu siguranţă că reabilitarea post-conflict este de fapt un lux în situaţia în care statul abia îşi poate îndeplini obligaţiile faţă de păturile social vulnerabile. Asta e una.

Şi al doilea aspect este faptul că de obicei reabilitarea post-conflict este foarte bine la punct în state care au experienţa sau o participare mai frecventă în conflicte, cât de straniu nu ar putea părea acest lucru. Spre exemplu, SUA, care după cum ştiţi participă mai des în conflicte armate, respectiv acest lucru a permis asociaţiilor de veterani, inclusiv statului, să asigure şi să pună pe rol anumite programe de reabilitare, inclusiv psihologice, inclusiv trening-uri de recalificare. Mai ales când vorbim de conflicte de dorată, mulţi combatanţi au nevoie de o recalificare pentru a putea să se integreze în viaţa civilă…”

Europa Liberă: Dar dv. aveţi cunoştinţă de vreun exemplu în Republica Moldova de încercare măcar de reabilitare sau de a uşura viaţa acestor oameni după participarea lor în conflictul din 1992, de exemplu?

Andrei Iovu:
„Nu ştiu exact dacă putem numi acest lucru program de reabilitare, dar un prim pas spre reintegrarea combatanţilor spre viaţa civilă reprezintă însăşi crearea de asociaţii. În Republica Moldova avem cel puţin 4 asociaţii ale veteranilor de război; ele au diferite denumiri: una se numeşte Asociaţia Naţională a Veteranilor Războiului pentru Independenţă, alta poartă denumirea de Liga Veteranilor Forţelor Armate şi tot aşa mai departe. Acest lucru de fapt reprezintă un prim pas al combatanţilor de reabilitare post-conflict, dar din păcate aş fi destul de rezervat privitor la accesul la servicii de reabilitare psihologică în cadrul acestor asociaţii.”

Europa Liberă: Revenim şi la asociaţiile participanţilor la conflicte, care constituie o temă aparte. Acum vreau să precizez ceva în legătură cu posibilităţile statului de a recompensa luptătorilor chemaţi regulamentar sau angajaţi voluntar în numele unor interese ale statului. În ce măsură grija statului moldovenesc faţă de aceşti oameni este comparabilă cu cea a altor state cu probleme asemănătoare? Dv. aţi pomenit despre SUA, dar este vorba despre o ţară mare, cu o experienţă uriaşă, e de altă natură. Dar când e vorba de vecinii noştri mai apropiaţi, europeni, care au trecut prin experienţe similare?

Andrei Iovu:
„Mai întâi aş vrea să fac o mică precizare. Asistenţa statului pentru combatanţi şi grija statului pentru aceştia depinde foarte mult de faptul cum de fapt este privit conflictul la care au participat aceştia. Să luăm exemplul celui de-al Doilea Război Mondial. Deşi există anumite divergenţe în societate, mai mult sau mai puţin persoanele care au participat la el, din partea Uniunii Sovietice, nu există într-un fel sau altul îndoială că şi-au îndeplinit onorific datoria, au luptat într-un război să spunem aşa cu ghilimelele de rigoare - de eliberare şi aşa mai departe. deci, acestea sunt aspecte politice.

La fel, ca să fac o mică precizare referitor la conflictul transnistrean, în Republica Moldova încă nu există o viziune clară, exactă, ce fel de conflict acesta a fost, între cine, cine de fapt sunt persoanele care au participat, dacă acestea trebuie elogiate sau nu, cât de mult trebuie de pus accent pe educaţia patriotică reieşind din experienţa conflictului transnistrean? Deci, aceste lucruri în Republica Moldova referitor la conflictul din raioanele de est sunt practic ignorate.”

Europa Liberă: Deci, există şi acest fenomen: nu noi te-am trimis acolo, cum spuneau unii…

Andrei Iovu:
„Ceva de genul acesta. Deci, guvernarea se eschivează de a lua o atitudine tranşantă faţă de conflict, de a spune clar şi răspicat ce a fost….”

Europa Liberă: Poate e din cauza caracteristicilor de război civil, dle Iovu?

Andrei Iovu:
„Probabil. Aici avem totuşi mai multe elemente. Am să fac o paralelă cu regiunea Kosovo. Nu mă refer la faptul dacă o recunoaştem ca stat independent sau ca parte a Serbiei, deci vorbim despre regiunea Kosovo, unde atunci când s-a început conflictul între Kosovo şi Serbia, Kosovo nu a avut o armată instituţionalizată.

La fel de altfel cum la începutul conflictului nu a avut nici Republica Moldova. Respectiv, această regiune a avut nevoie ca să mobilizeze voluntari. În perioada post-conflict, participarea acestora nu este umbrită de nici un fel de dubii, dimpotrivă, ei sunt priviţi ca eroi ai regiunii şi aşa mai departe. Deşi există anumite divergenţe dintre autorităţi şi aceste asociaţii referitor la numărul persoanelor acre au participat.

Ce este important de menţionat aici? În cadrul Kosovo sau în cadrul altor regiuni, fie Bosnia-Herţegovina, sau Serbia, deci în cadrul acestor state există mai mult sau mai puţin o viziune unanimă a elitelor politice referitor la război, la conflictul la care au participat cetăţenii acestor state. Respectiv, ei sunt priviţi ca nişte eroi, care au luptat pentru integritatea teritorială sau independenţă.

Ceea ce, după mine, nu prea putem spune despre Republica Moldova, unde discursul elitelor politice referitor la conflict este unul foarte dualist. Pe de o parte, unii consideră că a fost un război pentru apărarea independenţei, pe de alta – se vorbeşte destul de des că a fost nu război inutil, nu a fost nevoie de el. În cazul acesta, aceste persoane sunt într-un fel sau altul frustrate.”

Europa Liberă: Dle Iovu, ori de câte ori citesc vreun interviu cu vreun veteran, iată şi astăzi pe paginile unui ziar au apărut două astfel de interviuri, văd multă dezamăgirea din partea acestor veterani. Cât de îndreptăţită văi se pare această dezamăgire? Sau este un fenomen doar pur moldovenesc mai degrabă?

Andrei Iovu:
„N-aş putea spune că este un fenomen pur moldovenesc. Aş porni de la faptul că combatanţii, fie ei reprezentanţi ai organelor de drept, sau a forţelor armate, sau voluntarii, în rândul lor există o mare frustrare referitor la participarea lor la conflict. Din simplul motiv că, așa cum am menţionat anterior, nu există o poziţie clară referitor la acest conflict, nu există recunoaştere în societate dacă doriţi.

Deci, orice persoană care participă la un conflict armat, mai ales când este vorba despre apărarea integrităţii, suveranităţii statului, se aşteaptă o recunoştinţă din partea statului şi a societăţii în general. În cadrul acestui conflict noi nu avem acest lucru, retorica este destul de optimistă per ansamblu, oamenii vorbesc despre faptul că a fost o greşeală politică, că participarea lor a fost inutilă, degeaba s-au făcut jertfe umane ş.a.m.d.”

Europa Liberă: Mai ales că acum un veteran cu grad de invaliditate primeşte echivalentul a 100 de euro lunar. Revenind acum la asociaţiile participanţilor la conflictul armat din 1992, care mai degrabă îşi afişează divergenţele, decât pun presiune pe guvern cu o poziţie solidară, unica, pentru a obţine mai multe beneficii pentru cei care au luptat. Cum explicaţi această fragmentare în sânul foştilor combatanţi?

Andrei Iovu:
„Mai întâi de toate aş dori să fac o precizare. La conflict au participat treui categorii, trei grupuri. Prima avem organele de formă, organele de drept, poliţia ş.a.m.d. A doua categorie a fost din rândul Armatei Naţionale care deja era înfiinţată la 2 septembrie 1992. Şi al treilea grup au fost voluntarii. Conflictul în cadrul asociaţiilor practic rezultă anume de la esenţa participărilor. Dacă prima şi a doua categorie au participat din obligaţia de serviciu, a treia categorie, deci voluntarii, au participat din îndemnul patriei, dintr-o mişcare patriotică de a participa la acest conflict, de a apăra integritatea şi suveranitatea Republicii Moldova.

După terminarea conflictului, primele două categorii, s-au reintegrat în serviciile din care făceau parte şi au beneficiat de asistenţă mai mult sau mai puţin din partea statului. De asemenea, în cadrul organelor de forţă şi a forţelor armate s-a dus o evidenţă strictă a participanţilor, respectiv au fost relativ uşor de identificat persoanele care au participat.”

Europa Liberă: Înţelegem motivele care au dus la fragmentarea aceasta, dar ce ar trebui să facă aceste asociaţii de exemplu ca să-şi justifice mai bine rostul?

Andrei Iovu:
„În primul rând este necesar ca în cadrul acestor asociaţii să se găsească un numitor comun, să fie înaintate către guvern anumite cerinţe comune privitor la participanţii la conflict. Din păcate, schisma în cadrul acestor asociaţii se referă la cele trei categorii: pe de o parte avem reprezentanţii organelor de forţă care au participat şi consideră voluntarii că au fost la datorie, pe de altă parte avem voluntarii care consideră că ei de fapt nu au participat doar de la 2 martie, ci, în viziunea lor, conflictul a început încă din 90-91, ei fiind în raioanele de est şi ţinând piept la conflictele acestea zilnice, deoarece vă daţi seama că nu s-a instaurat un regim separatist în stânga Nistrului într-o zi – pe 2 martie…”

Europa Liberă: Să sperăm, dle Iovu, că cel puţin la această a 20-a aniversare se va rezolva şi această problemă, în beneficiul acestor oameni care devin tot mai bătrâni şi bătrâni. Dv. vă mulţumim.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG