Linkuri accesibilitate


Fiind o propunere imediat postbelică, noua identitate europeană își ia definiția din obiectivele inițiale ale unei Europe care a traversat la limită războaiele secolului XX. Iată de ce promotorii oficiali ai identității europene vorbesc în mod insistent de calitățile pacificatoare ale formulei care aduce populațiile europene în sînul aceleeași identități.

Ideea pare evidentă dar e mai mult decît discutabilă. Din două motive. Mai întîi, pentru că nu e deloc sigur că instituțiile europene postbelice au garantat pacea Europei. Această pretenție pe care Uniunea Europeană o prezintă mereu ca realitate și succes hotărîtor e plină de omisiuni. Astfel, e greu de crezut că pacea europeană ar fi fi rezistat fără prezența forțelor aliate și fără sistemul NATO.

Amenințarea sovietică nu a încetat niciodată și s-ar fi materializat lesne, cu sau fără instituții europene. Doar garanțiile militare NATO au împiedicat expansionismul militar sovietic. În schimb, construcția instituțiilor europene pare să fi eliminat măcar riscul războaielor intr-europene, sportul sîngeros de care Franța și Germania nu s-au putut lipsi mai bine de un secol. Acest risc a încetat, desigur, dar UE are prea puțin de-a face cu lipsa de conflict.

Adevărul e că statele mari ale Europei au încetat să mai aibă potențial de conflict și, în genere, forța necesară pentru războoie, imediat după al doilea război mondial. Pacea europeană e, din acest punct de vedere, rezultatul epuizării. Instituțiile europene au reușit o reeducare diplomatică și civilă însemnată dar asta nu e totuna cu pacificarea.

În concluzie, ideea după care pacea europeană vine din avansul construcției europene și stă la baza noii identități europene e un mit deficitar. La fel de deficitară, deși nerostită, e problema genezei parțial europene a noii identități europene. Instituțiile construite după război au apărut, au funcționat și s-au ramificat, vreme de 50 de ani, în lipsa unei Europe de Est mult prea ocupată cu o ocupația sovietică. De aici, incapacitatea reciprocă Vest-Est de a trăi pe aceași platformă mentală și emoțională.

Dar problemele identității europene nu sînt o colecție de relicve istorice cu detonare întîrziată. Ele sînt, nu mai puțin, o realitate psihologică activă și incontestabilă. Bilanțul crizei economice se poate măsură și în resentimentele sau stereotipuri pe care o identitate europeană ar fi trebuit să le elimine. Germania e detestată feroce de greci iar germanii nu dau doi bani (nemaivorbind de 200 de miliarde) pe greci, italieni, spanioli și portughezi.

În acest cor de acuzații și contra-acuzații toată lumea a uitat că, după regulament, ar trebui să aibă o identitate europeană. Realitatea e, de fapt, mult mai gravă. Lăsînd la o parte discursurile festive, europenii au nevoie de o identitate comună, de ceva fix și substanțial, într-o lume care se distanțează de ei economic și politic. Însă prosperitatea nu mai poate îndeplini această funcție iar formula identității europene venită pe cale oficială nu rezistă și nu are căutare decît printre autorii de discursuri.
XS
SM
MD
LG